Dacoromano-Italica

Un nou volum:

Tarile Romane si Venetia (Cuprins-Content)

Cristian Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007.

Introducere (p. 7)

I. Raporturile politico-diplomatice româno-veneţiene în contextul relaţiilor internaţional din secolul al XVII-lea (p. 33)

I. 1. Relaţii diplomatice şi contacte bilaterale româno-veneţiene cu caracter formal (p. 61)

I. 2. Proiecte de alianţă antiotomană şi tratative directe în vederea colaborării politico-militare (p. 156)

II. Comerţul Ţărilor Române cu Veneţia în cadrul evoluţiei economiei–univers europene din veacul al XVII-lea (p. 209)

II. 1. Rutele comerţului româno-veneţian în secolul al XVII-lea (p. 220)

II. 2. Categorii de produse şi volumul schimburilor (p. 233)

II. 2. 1. Mărfuri exportate din Ţările Române la Veneţia (p. 234)

Ceara (p. 244)

Pieile (p. 258)

Peştele şi caviarul (p. 262)

Vitele (p. 270)

II. 2. 2. Produse veneţiene importate în Ţările Române (p. 272)

Textilele (p. 272)

Sticlăria (p. 276)

Hârtia (p. 277)

Articole mărunte de port, cosmetice şi bijuterii, preparate medicinale (p. 277)

II. 2. 3. Taxe vamale şi diverse alte taxe percepute pentru ceară, piei şi peşte/caviar importate la Veneţia (p. 281)

II. 3. Aspecte monetare ale comerţului româno-veneţian în secolul XVII (p. 285)

II. 4. Depozite ale domnilor, boierilor şi negustorilor din Ţările Române la Zecca Veneţiei (p. 297)

III. Relaţiile culturale româno-veneţiene în veacul al XVII-lea (p. 335)

III. 1. Influenţa veneţiană în cultura românească a secolului al XVII-lea (p. 336)

III. 2. Imaginea Veneţiei în cultura românească a veacului al XVII-lea (p. 354)

III. 3. Aspecte ale istoriei românilor reflectate în istoriografia veneţiană din secolul al XVII-lea (p. 372)

Concluzii (p. 403)

Riassunto (p. 409)

Bibliografie (p. 423)

Indice (p. 455)

Anexe (p. 469)

Cristian Luca, I Principati Romeni e Venezia nel XVII secolo. Aspetti delle relazioni politico-diplomatiche, commerciali e culturali della Valacchia e Moldavia con la Serenissima, Enciclopedica Editrice, Bucarest 2007.

Introduzione (p. 7)

I. I rapporti politico-diplomatici fra i Principati Romeni e Venezia nell’ambito delle relazioni internazionali del XVII secolo (p. 33)

I. 1. Rapporti diplomatici e contatti politici a carattere formale (p. 61)

I. 2. Progetti di alleanza antiottomana e trattative di collaborazione politico-militare (p. 156)

II. I rapporti commerciali tra i Principati Romeni e Venezia in merito all’evoluzione dell’economia–mondo in Europa durante il XVII secolo (p. 209)

II. 1. Le vie del commercio fra i Principati Romeni e Venezia nel XVII secolo (p. 220)

II. 2. Categorie di merci e volume degli scambi (p. 233)

II. 2. 1. Merci esportate dai Principati Romeni a Venezia (p. 234)

Cera (p. 244)

Pellami (p. 258)

Pesce e caviale (p. 262)

Bovini (p. 270)

II. 2. 2. Prodotti veneziani importati nei Principati Romeni (p. 272)

Tessile (p. 272)

Vetreria (p. 276)

Carta (p. 277)

Cosmetici, gioielli, medicinali e merci varie (p. 277)

II. 2. 3. Dazi doganali e altre tasse istituite sulla cera, i pellami, il pesce e il caviale importati a Venezia (p. 281)

II. 3. Aspetti monetari del commercio romeno-veneziano nel XVII secolo (p. 285)

II. 4. Depositi bancari presso la Zecca di Venezia appartenenti a principi, boiari e mercanti dei Principati Romeni (p. 297)

III. Rapporti culturali romeno-veneziani nel XVII secolo (p. 335)

III. 1. L’influsso veneziano sulla cultura romena del XVII secolo (p. 336)

III. 2. L’immagine di Venezia nella cultura romena del XVII secolo (p. 354)

III. 3. Aspetti della storia dei romeni individuabili in alcune opere della storiografia veneziana del XVII secolo (p. 372)

Conclusioni (p. 403)

Riassunto (p. 409)

Bibliografia (p. 423)

Indice di nomi e luoghi (p. 455)

Appendice (p. 469)

L’Europa Centro–Orientale e la Penisola italiana (Cuprins-Content)

L’Europa Centro–Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300-1700), a cura di Cristian Luca e Gianluca Masi, Istros Editrice, Braila–Venezia, 2007.

Introduzione (p. 9)

ALBERTO CASTALDINI, Riflessioni sulla “via romana” alla storia dello spazio romeno. Dalla romanità imperiale alla romenità dell’età moderna (p. 15)

VIOLETA BARBU, Torna, torna, fratre: la più antica attestazione della lingua romena? (p. 25)

ANDREA FARA, Le riforme politiche ed economiche di Caroberto d’Angiò nel Regno d’Ungheria e in Transilvania: il ruolo del capitale mercantile e tecnologico italiano e tedesco (1300-1342) (p. 41)

CARMEN AMARANDEI, Le Pripeale di Filoteo: alcune edizioni conservate nella Biblioteca Nazionale Marciana di Venezia (p. 71)

ALEXANDRU SIMON, Massimiliano I, Venezia e il problema ottomano (1493-1503) (p. 91)

IOAN–AUREL POP, Una testimonianza veneziana del Cinquecento sul cosiddetto “Regno del Prete Gianni” (p. 111)

OVIDIU CRISTEA, “Successi del Hungharia del 1551”: la Transilvania tra gli Asburgo e gli Ottomani in una fonte sconosciuta del Cinquecento (p. 123)

ANDREI PIPPIDI, Ricerche sulla famiglia Salvaresso (p. 145)

GIANLUCA MASI, Avvertimenti del principe di Transilvania Sigismondo Báthory a Fabio Genga, suo ambasciatore a Roma (p. 155)

DRAGOŞ UNGUREANU, La prima abdicazione del principe transilvano Sigismondo Báthory: una testimonianza coeva (p. 167)

AUREL IACOB, Le imprese del principe di Moldavia Stefano Tomşa II narrate dal poligrafo ferrarese Maiolino Bisaccioni (p. 183)

RAFAEL–DORIAN CHELARU, Venezia e l’attività missionaria cattolica nell’Europa Centro–Orientale durante il XVII secolo (p. 193)

EUGEN ZUICĂ, Una fonte veneziana inedita riguardante un minore conventuale italiano, missionario in Moldavia negli ultimi decenni dell XVII secolo (p. 203)

GIORGIO ROTA, Una nota su Moldavia, Valacchia e la strategia anti-ottomana della Repubblica di Venezia nel 1638-1639 (p. 207)

OVIDIU MUREŞAN, Un bestseller italiano della fine del XVII secolo riguardante le città e le fortezze del Banato e della Transilvania occidentale (p. 227)

CRISTIAN LUCA, Aspetti riguardanti i traffici mercantili e la circolazione del denaro tra Venezia, Costantinopoli e i Principati Romeni nei secoli XVI-XVIII (p. 247)

FLORINA CIURE, Appunti sulle compagnie commerciali della Transilvania e sui loro rapporti con Venezia nel Sei–Settecento (p. 285)

MAGDELENA STOYANOVA, I cuoi “bulgari” a Venezia (p. 309)

IONEL CÂNDEA, Alcuni coperchi in piombo appartenuti a capsule di teriaca veneziana e conservati nel Museo di Braila (p. 323)

Profil biografic general

Cristian Luca, născut în Bucureşti în anul 1974, a urmat Liceul “Iulia Haşdeu” (1988-1992) din oraşul natal, apoi cursurile Facultăţii de Istorie–Geografie a Universităţii “Spiru Haret” (1993-1995) şi a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, promoţia 1999. Masterat în Istoria Sud-Estului Europei la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1999-2001). Doctor în istorie, magna cum laude, al Universităţii din Bucureşti (2006) cu o teză privind raporturile politico-diplomatice, comerciale şi culturale româno-veneţiene din secolul al XVII-lea. Beneficiar al unor burse şi stagii de cercetare, documentare şi specializare în Italia (ianuarie–iulie 1997, iulie 1998, aprilie 1999, martie–septembrie 2000, august–octombrie 2001, ianuarie 2002, octombrie 2007–septembrie 2008) finanţate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul italian al Afacerilor Externe, Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Visiting Professor Fellow la Istituto Storico Italo–Germanico din Trento (Italia) (noiembrie–decembrie 2001) şi beneficiar al bursei naţionale “Nicolae Iorga” de cercetare şi formare postuniversitară în Italia (2002–2004), pe lângă Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, a întreprins cercetări sistematice în fondurile documentare de la Arhiva de Stat din Veneţia, Biblioteca Naţională Marciana, Arhiva de Stat din Milano şi Arhiva Congregaţiei “De Propaganda Fide” din Roma.

Preparator (1999–2002), asistent (2002–2004) şi apoi lector universitar (din 2005) în cadrul Catedrei de Istorie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi.

Specializat în istoria politică şi economică a Evului Mediu târziu şi a epocii premoderne, a susţinut comunicări la congrese şi colocvii naţionale şi internaţionale (Florenţa, Gorizia, Pamplona, Roma, San Marino, Trento, Udine, Veneţia), a publicat numeroase studii şi articole în periodice ştiinţifice de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi volumele: Petru Cercel – un domn umanist în Ţara Românească (Bucureşti, 2000); Rituri şi ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII–X (Brăila, 2001) (în colaborare cu Dragoş Măndescu); L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali (Brăila–Veneţia, 2004) (coeditor alături de Gianluca Masi şi Andrea Piccardi); Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima (Bucureşti, 2007); L’Europa Centro–Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300-1700) (Brăila–Veneţia, 2007) (coeditor alături de Gianluca Masi).

Membru asociat al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zotta” Iaşi, membru al Comisiei de Istorie a Oraşelor din România, al Commission of the History of International Relations din Milano, al Associazione Nazionale Archivistica Italiana din Roma, al Centro Interdipartimentale di Studi Balcanici al Università degli Studi Ca’ Foscari din Veneţia, al Society of Mediterranean Maritime History din La Valetta, al American Historical Association din Washington şi al European Economic History Association din Londra. Redactor (2002–2003) şi redactor–şef adjunct (2003–2007) al periodicelor ştiinţifice „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”; membru (din 2005) al colegiului redacţional al periodicului „Istros. Buletinul ştiinţific al Muzeului Brăilei”.

Studii si alte linkuri utile

Studii şi articole publicate pe web

http://www.geocities.com/serban_marin/luca2.html
http://www.geocities.com/serban_marin/luca2001.html
http://www.geocities.com/serban_marin/luca2002.html
http://www.revistaerasmus.go.ro/ (vezi în Arhivă, nr. 11/2000) http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=5209

Prezentare-avertisment: Târgşoru Vechi (http://docs.google.com/Doc?id=dfhjnmdd_4gx75p5)

Linkuri genealogie

Storia moderna: http://www.stmoderna.it/AspFiles/index.asp

News on the Rialto: http://www.newsontherialto.com/

Alte linkuri

http://www.iagi.info/IColloquio/

http://www.geneacademie.org/index.htm

http://radvan.blogspot.com/ (webpage Laurenţiu Rădvan)

CV si lista de lucrari

Curriculum Vitae

Nume şi prenume: Luca Cristian

Data şi locul naşterii: 13 august 1974, Bucureşti.

Adresa instituţională: Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Catedra de Istorie, Str. Gării nr. 63-65, 800003 Galaţi.

E-mail: cristiluca_univ@yahoo.it

Studii medii: Liceul Teoretic “Iulia Haşdeu” din Bucureşti, promoţia 1992.

Studii universitare: Universitatea “Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Istorie-Geografie, Specializarea Istorie (1993-1995).

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, promoţia 1999; lucrarea de licenţă: Din istoria relaţiilor franco-române: Petru Cercel şi epoca sa.

Studii postuniversitare:
Masterat la secţia Istoria Sud-Estului Europei din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, promoţia 2001; disertaţia: Relaţiile politice şi comerciale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Veneţia în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Doctor în istorie (2006), magna cum laude, în cadrul Universităţii din Bucureşti; teza de doctorat: Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea (Relaţii politice, comerciale şi culturale).

Activitatea ştiinţifică, de specializare, cercetare şi documentare:

Octombrie 2002–August 2004: Bursă postdoctorală de cercetare la Archivio di Stato din Veneţia, finanţată de Ministerul de Externe al Italiei.

Octombrie 2002–August 2004: Bursa Naţională „Nicolae Iorga” de cercetare şi formare postuniversitară în Italia, pe lângă Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, a întreprins cercetări sistematice în fondurile documentare veneţiene de la Archivio di Stato di Venezia, Biblioteca Nazionale Marciana şi Archivio della Sacra Congregazione “De Propaganda Fide” din Roma.

14–19 ianuarie 2002; Junior Fellow la Quinta e Sesta Serie di Questioni Umanistico-Rinascimentali, Centro Italiano di Studi sul Classicismo a San Gimignano (SI) (Italia).

Noiembrie–Decembrie 2001: Visiting Professor Fellowship la Istituto Storico Italo–Germanico din Trento (Italia).

August–Octombrie 2001: Bursă de cercetare şi documentare la Veneţia, finanţată de Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi.

Iulie–Septembrie 2000: Bursă de cercetare şi documentare la Veneţia, finanţată de Ministerul de Externe al Italiei prin acordurile bilaterale de cooperare româno-italiene.

Martie–Mai 2000: Bursă de mobilitate şi cercetare la Veneţia, oferită de Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia.

Aprilie 1999: Stagiu de mobilitate universitară la Veneţia şi Milano, finanţat de Universitatea din Bucureşti.

Iulie 1998: Stagiu de mobilitate universitară la Veneţia şi Milano, finanţat de Universitatea din Bucureşti.

Ianuarie–Iulie 1997: Bursă de mobilitate şi specializare universitară la Veneţia, finanţată de Ministerul Culturii şi Cultelor, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă şi Fundaţia Crescent.

Activitatea didactică şi profesională:

Preparator (1999–2002), asistent (2002–2004), lector (2005–) în cadrul Catedrei de Istorie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi.
Membru asociat al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zotta” Iaşi.
Membru al Comisiei (cu sediul la Sibiu) de Istorie a Oraşelor din România a Academiei Române.
Membru al Filialei Bucureşti a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Associazione Nazionale Archivistica Italiana din Roma.
Membru al Society of Mediterranean Maritime History din La Valetta.
Membru al American Historical Association din Washington.
Membru al Economic History Association din Londra.
Membru al Centro Interdipartimentale di Studi Balcanici al Università degli Studi Ca’ Foscari din Veneţia.
Membru al Commission of History of International Relations din Milano.

Comunicări ştiinţifice:

Participant, cu comunicări ştiinţifice de specialitate, la Congrese şi Colocvii naţionale (Alba Iulia – 1997, 1998, 2004; Brăila – 2003; Bucureşti – 1999, 2007; Cluj-Napoca – 1999, 2003; Craiova – 2000; Galaţi – 1998, 1999, 2001, 2005; Oradea – 1999; Piteşti – 1999, 2000, 2001, 2004, 2005; Sibiu – 1999; Târgovişte – 1998, 1999; Timişoara – 1998) şi internaţionale (Florenţa – 2002; Gorizia – 2004; Roma – 2002, 2003; Trento – 2001; Udine – 2002; Veneţia – 1997, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006; San Marino – 2001; Pamplona – 2002).

Tematici de referinţă în cadrul activităţii de cercetare:

Raporturile politico-diplomatice ale Ţărilor Române cu Statele italiene, în contextul relaţiilor internaţionale din secolele XVI-XVII;
Relaţiile comerciale ale Veneţiei cu spaţiul românesc în veacurile XVI-XVII;
Românii în documente străine din epoca premodernă;
Influenţe occidentale în societatea românească premodernă.

Activitate editorială de specialitate:

redactor (2002–2003) şi redactor şef adjunct (2003–2007) al periodicelor ştiinţifice „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”; membru (2005–continuă) al colegiului de redacţie al periodicului ştiinţific „Istros. Buletinul ştiinţific al Muzeului Brăilei”.

Limbi străine:

Limba italiană (foarte bine)
Limba franceză (bine)
Limba engleză (satisfăcător)

Referinţe bibliografice privind publicaţiile şi activitatea ştiinţifică:

Bibliographia Historica Romaniae – Bibliografia istorică a României, vol. IX, 1994-1999, Cluj-Napoca, 2000, p. 63, p. 207, p. 212.
„Studii şi materiale de istorie medie”, XVIII, 2000, pp. 276-278.
„Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXXVIII, 2001, pp. 258-260.
„Colloquia. Journal of Central European History”, VIII-IX, nr. 1-2, 2001-2002, pp. 167-172.
„Porto-Franco. Revistă de cultură a Societăţii Scriitorilor «C. Negri» din Galaţi”, serie nouă, XI, nr. 7-9 (77), 2002, p. 70.
„News on the Rialto. Newsletter for Studies in Venetian History”, nr. 22, 2002, p. 23.
„Viaţa Liberă”, XV, nr. 4382 (15 aprilie), 2004, p. 5.
„Observator Cultural”, nr. 232 (3-9 iulie), 2004 (a se vedea formatul electronic).
„România literară”, XXXVII, nr. 40 (13-19 octombrie), 2004, p. 27.
„News on the Rialto. Newsletter for Studies in Venetian History”, nr. 23, 2004, pp. 31-32.
„Studii şi materiale de istorie medie”, XXII, 2004, p. 275.
Bibliographia Historica Romaniae – Bibliografia istorică a României, vol. X, 1999-2004, Bucureşti, 2005, p. 14, p. 67, p. 95, p. 260, p. 274, p. 288, p. 293, p. 303, pp. 306-307, pp. 309-310, p. 313, p. 317, p. 877, p. 928, p. 1119, p. 1126.
„Studii şi materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 373-377.

Lucrări ştiinţifice publicate

Volume:

1). Cristian Luca, Petru Cercel – un domn umanist în Ţara Românească, Editura Militară, Bucureşti, 2000, 158 pp.

2). Cristian Luca, Dragoş Măndescu, Rituri şi ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII–X, Editura Istros, Brăila, 2001, 133 pp.

3). L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, volum îngrijit de Cristian Luca, Gianluca Masi şi Andrea Piccardi, Editura Istros, Brăila–Veneţia, 2004, 436 pp.

4). Cristian Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, 484 pp.

5). L’Europa Centro–Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300-1700), volum îngrijit de Cristian Luca şi Gianluca Masi, Editura Istros, Brăila–Veneţia, 2007, 334 pp.


Studii şi articole:

1). Cristian Luca, Documente italiene inedite privind relaţiile politice ale lui Ioan Zápolya cu Ferdinand I de Habsburg, în „Sargeţia”, XXVII/1, 1997-1998, pp. 473-484.

2). Cristian Luca, Încarcerarea lui Petru Cercel la Hust. Câteva aspecte ale detenţiei lui în Transilvania, în „Lucrările Sesiunii Naţionale de Comunicări a Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Arheologie-Istorie”, vol. 2, Târgovişte, 1998, pp. 188-200 [publicat şi în „Marmaţia”, VII, nr. 2, 2002, pp. 16-24].

3). Cristian Luca, Consemnări veneţiene referitoare la Ţările Române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai». Series Historia”, XLIII, nr. 1-2, 1998, pp. 17-21.

4). Cristian Luca, Consideraţii pe marginea unor documente inedite privind relaţiile lui Petru Cercel cu Veneţia (1588), în „Cercetări istorice”, XVII/2, 1998, pp. 119-142.

5). Cristian Luca, Documenti veneziani riguardanti i Paesi Romeni. Nuove fonti del Cinquecento, în „Annales Universitatis Apulensis. Series Historica”, II-III, 1998-1999, pp. 255-260.

6). Cristian Luca, La campagne antiottomane de 1595 dans un travail historique français contemporain, în „Colloquia. Journal of Central European History”, t. V-VII, 1998-2000, pp. 55-65.

7). Cristian Luca, Câteva „avvisi” inedite relative la politica externă a principelui Gabriel Bethlen (1628-1629), în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXXVI, 1999, pp. 163-170.

8). Cristian Luca, Noi «avvisi» din Veneţia relative la istoria românilor în veacul al XVII-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVII, 1999, pp. 33-38.

9). Cristian Luca, Contribuţii la istoricul unor vechi aşezări rurale din Ţara Românească: Călăreşti, Cârtojani, Crevenicu (jud. Teleorman) în secolele XVI-XVII, în „Istros”, IX, 1999, pp. 377-382.

10). Cristian Luca, Activitatea ctitoricească a lui Petru Cercel (1583-1585), expresie a unei politici culturale consecvente, în „Buletinul Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice”, X, nr. 1-4, 1999, pp. 93-101.

11). Cristian Luca, Participarea Transilvaniei la Războiul de treizeci de ani în timpul domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629), în „Istros”, X, 2000, pp. 425-434 [publicat şi în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai». Series Historia”, XLVI, nr. 1-2, 2001, pp. 23-31].

12). Cristian Luca, Observaţii asupra unei ediţii de documente veneţiene conţinând informaţii despre relaţiile moldo-otomane din veacul al XV-lea, în „Istros”, X, 2000, pp. 519-524.

13). Cristian Luca, Depozitul lui Radu Mihnea la Zecca Veneţiei, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVIII, 2000, pp. 189-195.

14). Cristian Luca, La première étape de la participation de la Transylvanie a la Guerre de trente ans dans la lumiere des documents vénitiens inedits, în „Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, VII, nr. 36-37, Milano, 2000, pp. 329-338 [varianta în limba română în „Argesis. Studii şi comunicări – seria istorie”, IX, 2000, pp. 177-185].

15). Cristian Luca, „Avvisi” inedite despre campania antiotomană din 1595 şi un izvor francez contemporan privind Târgoviştea, în „Călugărenii lui Mihai Viteazul”, VI, nr. 8, 2000, pp. 23-27 [publicat şi în „Erasmus”, nr. 11, 2000, pp. 86-91].

16). Cristian Luca, Il principe valacco Petru Cercel e Venezia. Documenti inediti (1588), în „Ateneo Veneto”, CLXXXVIII (XXXIX s. n.), nr. 39, 2001, pp. 103-120.

17). Cristian Luca, Rutele balcanice ale comerţului Ţărilor Române cu Veneţia în secolul al XVII-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XIX, 2001, pp. 227-233.

18). Cristian Luca, Sur le Vénitien Gian Giacomo Locadello, un prétendant princier peu connu, în „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica”, III, nr. 3, 2001, pp. 123-131.

19). Cristian Luca, Alcune notizie veneziane riguardanti la storia dei romeni nel Cinque–Seicento, în „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica”, IV, nr. 4, 2002 , pp. 349-355.

20). Cristian Luca, Date privind istoria românilor în surse veneţiene inedite din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, în In Honorem Ioan Caproşu, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Maria Magdalena Szekely, Mihai–Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 170-174.

21). Cristian Luca, Nouvelles données sur l’écho européen des campagnes militaires antiottomanes enteprises par Michel le Brave, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XX, 2002, pp. 207-211.

22). Cristian Luca, Influssi occidentali sull’atteggiamento politico di alcuni principi dei Paesi Romeni nei secoli XVI e XVII, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, nr. 2, 2002, pp. 103-119.

23). Cristian Luca, Observaţii asupra unui inel medieval de bronz descoperit la Târgşoru Vechi–Prahova, în „Cercetări numismatice”, VIII, 1998, pp. 461-466.

24). Cristian Luca, Appunti sui rapporti del “Sultano” Jahja (c. 1585-1648) con i Paesi Romeni e Venezia, în Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni, volum îngrijit de Grigore Arbore Popescu, Edizioni del Consiglio Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 71-80.

25). Cristian Luca, Veneziani, levantini e romeni fra prassi politiche e interessi mercantili nell’Europa Sud–Orientale tra Cinque e Seicento, în Romania e Románia: lingua e cultura romena di fronte all’Occidente, volum îngrijit de Teresa Ferro, Forum Editore, Udine, 2003, pp. 243-260.

26). Cristian Luca, Miscellanea italo–romena (XVI e XVII secolo), în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi Gheorghe Lazăr, Editura Istros, Brăila, 2003, pp. 331-340.

27). Cristian Luca, Alcune considerazioni concernenti una lettera di Alessandro Lăpuşneanu al mercante cretese Leonin Servo, con particolare riguardo alle implicazioni di tipo politico ed economico nei Principati Romeni, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXI, 2003, pp. 161-171.

28). Cristian Luca, Alcuni ‘confidenti’ del bailaggio veneto di Costantinopoli nel Seicento, în „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, V, nr. 5, 2003, pp. 299-310.

29). Cristian Luca, Note documentare privitoare la rezidenţii străini din oraşele din Ţările Române în secolele XVI-XVII, în „Historia Urbana”, XI, nr. 1-2, 2003, pp. 95-102.

30). Cristian Luca, Eugen Zuică, Catolicismul în sudul Moldovei în secolul al XVII-lea, în „Istros”, XI, 2004, pp. 245-288.

31). Cristian Luca, Un presunto discendente dei sultani ottomani „emigrato itinerante” alle corti principesche dell’Europa seicentesca: Jahja ovvero Alessandro conte di Montenegro, în „Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, XI, nr. 58, 2004, pp. 97-108.

32). Cristian Luca, L’importazioni di merci levantine nella Venezia del Seicento e del primo Settecento: la cera e i pellami provenienti dai Principati Romeni, în L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, volum îngrijit de Cristian Luca, Gianluca Masi şi Andrea Piccardi, Editura Istros, Brăila–Veneţia, 2004, pp. 321-362.

33). Cristian Luca, La via italiana ai progetti militari antiottomani nell’Europa Sudorientale della prima metà del Seicento, în „Studi Veneziani”, s. n., XLVII, 2004, pp. 331-344.

34). Ionel Cândea, Cristian Luca, Libri manoscritti e a stampa nei Paesi Romeni del Cinquecento, în L’Europa del libro nell’età dell’Umanesimo (secc. XV-XVI). Atti del XIV Convegno Internazionale, volum îngrijit de Luisa Secchi Tarugi, Franco Cesati Editore, Florenţa, 2004, pp. 169-182.

35). Ioan–Aurel Pop, Cristian Luca, Alcuni documenti veneziani inediti riguardanti i mercanti cretesi Servo e la loro presenza in Moldavia fra Cinque e Seicento, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, nr. 3, 2004, pp. 73-83.

36). Cristian Luca, Cristina Papakosta, Monumenta Graeca ac Veneta Historiae Romaniae (I), în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, nr. 3, 2004, pp. 85-93.

37). Cristian Luca, Eugen Zuică, Noi surse documentare privitoare la misionarii catolici din Ţările Române în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXII, 2004, pp. 257-270.

38). Ioan–Aurel Pop, Cristian Luca, Date privitoare la zona Dunării de Jos în izvoare veneţiene din secolele XVI-XVII, în „Danubius”, XXII, 2004, pp. 33-44.

39). Cristian Luca, Mărturii contemporane despre portul Galaţi în anii 1796-1797, în „Danubius”, XXII, 2004, pp. 65-74.

40). Cristian Luca, Note sull’attività missionaria del domenicano Giovanni Giuliani da Lucca, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea, Valeriu Sîrbu, Marian Neagu, Editura Istros, Brăila 2004, pp. 685-692.

41). Cristian Luca, Un protagonist al vieţii politice şi economice din Ţările Române în primele decenii ale veacului al XVII-lea: Constantin Battista Vevelli, în „Argesis. Studii şi comunicări – seria istorie”, XIII, 2004, pp. 195-202.

42). Cristian Luca, Călători şi pribegi din Ţările Române la Veneţia în secolul al XVII-lea, în Călători români în Occident. Secolele XVII-XX, coord: Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Institutul Cultural Român − Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca 2004, pp. 49-60.

43). Cristian Luca, Attività mercantile e sistema creditizio nell’area del Basso Danubio alla fine del Cinquecento, în „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, VI-VII, nr. 6-7, 2004-2005, pp. 403-420.

44). Cristian Luca, Despre rolul oraşului Galaţi în comerţul exterior al Moldovei (sfârşitul secolului XVI–secolul XVII), în Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor cercetători. Pagini de istorie galăţeană (I), volum îngrijit de Ştefan Stanciu şi Costin Croitoru, Editura Istros, Galaţi, 2005, pp. 43-51.

45). Cristian Luca, Il patrizio veneto Polo Minio, viaggiatore in Moldavia nei primi decenni del Seicento, in Da Est ad Ovest, da Ovest ad Est. Viaggiatori per le strade del mondo, volum îngrijit de Gaetano Platania, Sette Città Editore, Viterbo, 2006, pp. 81-96.

46). Cristian Luca, Associazionismo e individualismo nel commercio internazionale riguardante l’area del Basso Danubio fra XVI e XVII secolo, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 4, 2006, pp. 151-166.

47). Cristian Luca, Le rappresentanze diplomatiche dei Principati Romeni presso la Porta Ottomana nei secoli XVI-XVII, în „Mélange de l’École française de Rome. Italie et Méditerranée”, t. 119, fasc. 1, 2007, pp. 99-107.

48). Cristian Luca, Fonti per la storia dell’Ordine di San Giovanni di Gerusalemme nell’Isola di Malta, în „Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, XIV, nr. 78-79, 2007, pp. 379-384.


Recenzii:

1). Cristian Luca, «Mircea D. Matei, Radu Cârciumaru, Studii noi despre probleme vechi. Din istoria medie a românilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004, 157 pp.+18 fig.», în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 365-373.


Note bibliografice:

1). Cristian Luca, «Ioan–Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, 231 pp.», în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXXVI, 1999, pp. 230-231.

2). Cristian Luca, «Politics and diplomacy in early modern Italy: the structure of diplomatic practice, 1450-1800, edited by Daniela Frigo, Cambridge Studies in Italian History and Culture, Cambridge University Press, Cambridge (UK), 2000, 262 pp.», în „Studii şi materiale de istorie medie”, XX, 2002, pp. 415-416.

3). Cristian Luca, «Istoria României. Compendiu, coordonatori: Ioan–Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Editura Institutului Cultural Român – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, 809 pp.+15 hărţi», în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 343-344.

CV and publications (in English)

CURRICULUM VITAE

CURRENT INFORMATION:

Last Name: LUCA
First Name: CRISTIAN

Office Address:
“Dunarea de Jos” State University
Faculty of History and Philosophy
Department of History
Str. Garii nr. 63-65
RO–800003 GALATI
ROMANIA

Telephone:
(00 40) 236 41 56 41 int. 43 (Office)

Fax:
(00 40) 236 46 13 53 (Office)

E-mail:
cristiluca_univ@yahoo.it

EDUCATION:

2006
Ph.D. in History (magna cum laude)
University of Bucharest

2001
MA in Eastern European Medieval and Early Modern History
University of Bucharest

1999
BA in History
University of Bucharest

WORK EXPERIENCE:

“Dunarea de Jos” State University of Galati
Lecturer
2005 – at present day and continue

“Dunarea de Jos” State University of Galati
Assistant Teacher
1999–2004

National History Museum of Romania at Bucharest
Associate Curator Stagiest
1998–1999

Department of Public Education of the Romanian Government
Associate Schoolteacher
1994–1995

GRANTS and FELLOWSHIPS:

October 2007–September 2008
Postdoctoral Research Fellow
Department for Foreign Affair of the Italian Government
Venice (Italy)
October 2002–August 2004
“Nicolae Iorga” National Fellowship for Research and Postgraduate Specialization
Department of Public Education and Research of the Romanian Government; Department for Foreign Affair of the Romanian Government
Venice (Italy)/ Rome (Italy)

14–19 January 2002
Junior Fellow to Quinta e Sesta Serie di Questioni Umanistico-Rinascimentali
Centro Italiano di Studi sul Classicismo at San Gimignano (SI)
San Gimignano (Italy)

November–December 2001
International Visiting Professor Fellow
Istituto Storico Italo-Germanico at Trento
Trento (Italy)

August–October 2001
Research Governmentally Fellow
Department for Foreign Affair of the Italian Government
Venice (Italy)

July–September 2000
Research Mobility Fellow
Department of Public Education of the Romanian Government
Venice (Italy)

March–May 2000
Research Fellow
Ca’ Foscari University of Venice (Italy)
Venice (Italy)

April 1999
Research Mobility Stage
University of Bucharest
Venice (Italy)/ Milan (Italy)

July 1998
Research Mobility Stage
University of Bucharest
Venice (Italy)

January–July 1997
Research Mobility Fellow
Department of Culture of the Romanian Government; Crescent Foundation at Bucharest; Soros Foundation for a Open Society at Bucharest
Venice (Italy)

PROFESSIONAL AFFILIATION:

“Sever Zotta” Romanian Institute for Genealogy and Heraldic Studies – Iasi (Romania)

Society of Mediterranean Maritime History – La Valletta (Malta)

Associazione Nazionale Archivistica Italiana – Rome (Italy)

Romanian Academy Commission for the History of the Cities of Romania – Sibiu (Romania)

Romanian Historical Association – Bucharest (Romania)

American Historical Association – Washington (USA)

Economic History Association – London (Great Britain)

Interdepartmentally Center for Balcanic Studies at Ca’ Foscari Venice University – Venice (Italy)

Commission of History of International Relations – Milan (Italy)

FOREIGN LANGUAGES PROFICIENCY:

Italian: Fluent

French: Good

English: Intermediate

PUBLICATIONS

Books:

1). Cristian Luca, Petru Cercel – un domn umanist in Tara Romaneasca, Military Publishing House, Bucharest, 2000, 158 pp.

2). Cristian Luca, Dragos Mandescu, Rituri si ritualuri funerare in spatiul extracarpatic in secolele VIII–X, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila, 2001, 133 pp.

3). L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, edited by Cristian Luca, Gianluca Masi and Andrea Piccardi, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila–Venice, 2004, 436 pp.

4). Cristian Luca, Tarile Romane si Venetia in secolul al XVII-lea. Din relatiile politico-diplomatice, comerciale si culturale ale Tarii Romanesti si ale Moldovei cu Serenissima, Encyclopedic Publishing House, Bucharest, 2007, 484 pp.

5). L’Europa Centro–Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà (1300-1700), edited by Cristian Luca and Gianluca Masi, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila–Venice, 2007, 334 pp.


Articles:

1). Cristian Luca, Documente italiene inedite privind relatiile politice ale lui Ioan Zápolya cu Ferdinand I de Habsburg, in “Sargetia”, XXVII/1, 1997-1998, pp. 473-484.

2). Cristian Luca, Incarcerarea lui Petru Cercel la Hust. Cateva aspecte ale detentiei lui in Transilvania, in “Lucrarile Sesiunii Nationale de Comunicari a Cercurilor Stiintifice Studentesti. Arheologie–Istorie”, vol. 2, Targoviste, 1998, pp. 188-200 [reprinted in “Marmatia”, VII, no. 2, 2002, pp. 16-24].

3). Cristian Luca, Consemnari venetiene referitoare la Tarile Romane in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, in “Studia Universitatis «Babes–Bolyai». Series Historia”, XLIII, no. 1-2, 1998, pp. 17-21.

4). Cristian Luca, Consideratii pe marginea unor documente inedite privind relatiile lui Petru Cercel cu Venetia (1588), in “Cercetari istorice”, XVII/2, 1998, pp. 119-142.

5). Cristian Luca, Documenti veneziani riguardanti i Paesi Romeni. Nuove fonti del Cinquecento, in “Annales Universitatis Apulensis. Series Historica”, II-III, 1998-1999, pp. 255-260.

6). Cristian Luca, La campagne antiottomane de 1595 dans un travail historique français contemporain, in “Colloquia. Journal of Central European History”, V-VII, 1998-2000, pp. 55-65.

7). Cristian Luca, Cateva „avvisi” inedite relative la politica externa a principelui Gabriel Bethlen (1628-1629), in “Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» din Iasi”, XXXVI, 1999, pp. 163-170.

8). Cristian Luca, Noi «avvisi» din Venetia relative la istoria romanilor in veacul al XVII-lea, in “Studii si materiale de istorie medie”, XVII, 1999, pp. 33-38.

9). Cristian Luca, Contributii la istoricul unor vechi asezari rurale din Tara Romaneasca: Calaresti, Cartojani, Crevenicu (jud. Teleorman) in secolele XVI-XVII, in “Istros”, IX, 1999, pp. 377-382.

10). Cristian Luca, Activitatea ctitoriceasca a lui Petru Cercel (1583-1585), expresie a unei politici culturale consecvente, in “Buletinul Comisiei Nationale a Monumentelor, Ansamblurilor si Siturilor Istorice”, X, no. 1-4, 1999, pp. 93-101.

11). Cristian Luca, Participarea Transilvaniei la Razboiul de treizeci de ani in timpul domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629), in “Istros”, X, 2000, pp. 425-434 [reprinted in “Studia Universitatis «Babes–Bolyai». Series Historia”, XLVI, no. 1-2, 2001, pp. 23-31].

12). Cristian Luca, Observatii asupra unei editii de documente venetiene continand informatii despre relatiile moldo-otomane din veacul al XV-lea, in “Istros”, X, 2000, pp. 519-524.

13). Cristian Luca, Depozitul lui Radu Mihnea la Zecca Venetiei, in “Studii si materiale de istorie medie”, XVIII, 2000, pp. 189-195.

14). Cristian Luca, La première étape de la participation de la Transylvanie a la Guerre de trente ans dans la lumiere des documents vénitiens inedits, in “Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, VII, no. 36-37, 2000, pp. 329-338 [romanian version reprinted in “Argesis. Studii si comunicari – seria istorie”, IX, 2000, pp. 177-185].

15). Cristian Luca, „Avvisi” inedite despre campania antiotomana din 1595 si un izvor francez contemporan privind Targovistea, in “Calugarenii lui Mihai Viteazul”, VI, no. 8, 2000, pp. 23-27 [reprinted in “Erasmus”, no. 11, 2000, pp. 86-91].

16). Cristian Luca, Il principe valacco Petru Cercel e Venezia. Documenti inediti (1588), in “Ateneo Veneto”, CLXXXVIII (XXXIX n. s.), no. 39, 2001, pp. 103-120.

17). Cristian Luca, Rutele balcanice ale comertului Tarilor Romane cu Venetia in secolul al XVII-lea, in “Studii si materiale de istorie medie”, XIX, 2001, pp. 227-233.

18). Cristian Luca, Sur le Vénitien Gian Giacomo Locadello, un prétendant princier peu connu, in “Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, III, no. 3, 2001, pp. 123-131.

19). Cristian Luca, Alcune notizie veneziane riguardanti la storia dei romeni nel Cinque–Seicento, in “Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, IV, no. 4, 2002 , pp. 349-355.

20). Cristian Luca, Date privind istoria romanilor in surse venetiene inedite din veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, in In Honorem Ioan Caprosu, edited by Lucian Leustean, Maria Magdalena Szekely, Mihai–Razvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Polirom Publishing House, Iasi, 2002, pp. 170-174.

21). Cristian Luca, Nouvelles données sur l’écho européen des campagnes militaires antiottomanes enteprises par Michel le Brave, in “Studii si materiale de istorie medie”, XX, 2002, pp. 207-211.

22). Cristian Luca, Influssi occidentali sull’atteggiamento politico di alcuni principi dei Paesi Romeni nei secoli XVI e XVII, in “Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 2, 2002, pp. 103-119.

23). Cristian Luca, Observatii asupra unui inel medieval de bronz descoperit la Targsoru Vechi–Prahova, in “Cercetari numismatice”, VIII, 2002, pp. 461-466.

24). Cristian Luca, Appunti sui rapporti del “Sultano” Jahja (c. 1585-1648) con i Paesi Romeni e Venezia, in Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni, edited by Grigore Arbore Popescu, Consiglio Nazionale delle Ricerche, Rome, 2003, pp. 71-80.

25). Cristian Luca, Veneziani, levantini e romeni fra prassi politiche e interessi mercantili nell’Europa Sud–Orientale tra Cinque e Seicento, in Romania e Románia: lingua e cultura romena di fronte all’Occidente, edited by Teresa Ferro, Forum Publishing House, Udine, 2003, pp. 243-260.

26). Cristian Luca, Miscellanea italo–romena (XVI e XVII secolo), in Inchinare lui Petre S. Nasturel la 80 de ani, edited by Ionel Candea, Paul Cernovodeanu and Gheorghe Lazar, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila, 2003, pp. 331-340.

27). Cristian Luca, Alcune considerazioni concernenti una lettera di Alessandro Lapusneanu al mercante cretese Leonin Servo, con particolare riguardo alle implicazioni di tipo politico ed economico nei Principati Romeni, in “Studii si materiale de istorie medie”, XXI, 2003, pp. 161-171.

28). Cristian Luca, Alcuni ‘confidenti’ del bailaggio veneto di Costantinopoli nel Seicento, in “Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, V, no. 5, 2003, pp. 299-310.

29). Cristian Luca, Note documentare privitoare la rezidentii straini din orasele din Tarile Romane in secolele XVI-XVII, in „Historia Urbana”, XI, nr. 1-2, 2003, pp. 95-102.

30). Cristian Luca, Eugen Zuica, Catolicismul in sudul Moldovei in secolul al XVII-lea, in “Istros”, XI, 2004, pp. 245-288.

31). Cristian Luca, Un presunto discendente dei sultani ottomani “emigrato itinerante” alle corti principesche dell’Europa seicentesca: Jahja ovvero Alessandro conte di Montenegro, in “Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, XI, no. 58, 2004, pp. 97-108.

32). Cristian Luca, L’importazioni di merci levantine nella Venezia del Seicento e del primo Settecento: la cera e i pellami provenienti dai Principati Romeni, in L’Italia e l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, edited by Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila–Venice, 2004, pp. 321-362.

33). Cristian Luca, La via italiana ai progetti militari antiottomani nell’Europa Sudorientale della prima metà del Seicento, in “Studi Veneziani”, n. s., XLVII, 2004, pp. 331-344.

34). Ionel Candea, Cristian Luca, Libri manoscritti e a stampa nei Paesi Romeni del Cinquecento, in L’Europa del libro nell’età dell’Umanesimo (secc. XV-XVI). Atti del XIV Convegno Internazionale, edited by Luisa Secchi Tarugi, Franco Cesati Publishing House, Florence, 2004, pp. 169-182.

35). Ioan–Aurel Pop, Cristian Luca, Alcuni documenti veneziani inediti riguardanti i mercanti cretesi Servo e la loro presenza in Moldavia fra Cinque e Seicento, in “Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 3, 2004, pp. 73-83.

36). Cristian Luca, Cristina Papakosta, Monumenta Graeca ac Veneta Historiae Romaniae (I), in “Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 3, 2004, pp. 85-93.

37). Cristian Luca, Eugen Zuica, Noi surse documentare privitoare la misionarii catolici din Tarile Romane in epoca lui Matei Basarab si Vasile Lupu, in “Studii si materiale de istorie medie”, XXII, 2004, pp. 257-270.

38). Ioan–Aurel Pop, Cristian Luca, Date privitoare la zona Dunarii de Jos in izvoare venetiene din secolele XVI-XVII, in “Danubius”, XXII, 2004, pp. 33-44.

39). Cristian Luca, Marturii contemporane despre portul Galati in anii 1796-1797, in “Danubius”, XXII, 2004, pp. 65-74.

40). Cristian Luca, Note sull’attività missionaria del domenicano Giovanni Giuliani da Lucca, in Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, edited by Ionel Candea, Valeriu Sirbu, Marian Neagu, Istros Publishing House of the Braila’s Museum, Braila, 2004, pp. 685-692.

41). Cristian Luca, Un protagonist al vietii politice si economice din Tarile Romane in primele decenii ale veacului al XVII-lea: Constantin Battista Vevelli, in “Argesis. Studii si comunicari – seria istorie”, XIII, 2004, pp. 195-202.

42). Cristian Luca, Calatori si pribegi din Tarile Romane la Venetia in secolul al XVII-lea, in Calatori romani in Occident. Secolele XVII-XX, coordinated by Nicolae Bocsan and Ioan Bolovan, Romanian Cultural Institute−Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2004, pp. 49-60.

43). Cristian Luca, Attività mercantile e sistema creditizio nell’area del Basso Danubio alla fine del Cinquecento, in “Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, VI-VII, no. 6-7, 2004-2005, pp. 403-420.

44). Cristian Luca, Despre rolul orasului Galati in comertul exterior al Moldovei (sfarsitul secolului XVI–secolul XVII), in Perspective asupra istoriei locale in viziunea tinerilor cercetatori. Pagini de istorie galateana (I), edited by Stefan Stanciu and Costin Croitoru, Galati, 2005, pp. 43-51.

45). Cristian Luca, Il patrizio veneto Polo Minio, viaggiatore in Moldavia nei primi decenni del Seicento, in Da Est ad Ovest, da Ovest ad Est. Viaggiatori per le strade del mondo, edited by Gaetano Platania, Sette Città Publishing House, Viterbo, 2006, pp. 81-96.

46). Cristian Luca, Associazionismo e individualismo nel commercio internazionale riguardante l’area del Basso Danubio fra XVI e XVII secolo, in “Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 4, 2006, pp. 151-166.

47). Cristian Luca, Le rappresentanze diplomatiche dei Principati Romeni presso la Porta Ottomana nei secoli XVI-XVII, in “Mélange de l’École française de Rome. Italie et Méditerranée”, t. 119, fasc. 1, 2007, pp. 99-107.

48). Cristian Luca, Fonti per la storia dell’Ordine di San Giovanni di Gerusalemme nell’Isola di Malta, in “Nobiltà. Rivista di araldica, genealogia, ordini cavallereschi”, XIV, no. 78-79, 2007, pp. 379-384.

Reviews:

1). Cristian Luca, «Mircea D. Matei, Radu Carciumaru, Studii noi despre probleme vechi. Din istoria medie a romanilor, Cetatea de Scaun Publishing House, Targoviste, 2004, 157 pp.+18 fig.», in “Studii si materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 365-373.

Bibliographical Notes:

1). Cristian Luca, «Ioan–Aurel Pop, Geneza medievala a natiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 1998, 231 pp.», in “Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXXVI, 1999, pp. 230-231.

2). Cristian Luca, «Politics and diplomacy in early modern Italy: the structure of diplomatic practice, 1450-1800, edited by Daniela Frigo, Cambridge Studies in Italian History and Culture, Cambridge University Press, Cambridge (UK), 2000, 262 pp.», in “Studii si materiale de istorie medie”, XX, 2002, pp. 415-416.

3). Cristian Luca, «Istoria Romaniei. Compendiu, coordinated by Ioan–Aurel Pop and Ioan Bolovan, Romanian Cultural Institute Publishing House – Center of Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2004, 809 pp.+15 maps», in “Studii si materiale de istorie medie”, XXIII, 2005, pp. 343-344.

Didactică

I. Fişa disciplinei Românii în relaţiile internaţionale în secolul al XVII-lea / The Romanians in the international relations in the Sixteenth Century

http://docs.google.com/Doc?id=dfhjnmdd_1gr7cb3

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
CATEDRA DE ISTORIE
Adresa: Str. Gării nr. 63-65, 800003 GALAŢI
Nr. telefon/ fax: 0236/415.641 int. 69; 0236/461.353
E-mail: catedra.istorie@ugal.ro

Anul de studiu III
Semestrul I
Tipul de evaluare finală (E/V) E
Regimul disciplinei (Ob, Op, F) Op.
Nr. de credite 4
Total ore din planul de învăţământ 42
Totalul ore studiu individual 54

Titularul cursului şi seminarului: Lector univ. dr. Cristian Luca
Catedra de specialitate: Catedra de Istorie

Competenţe specifice disciplinei

1. Cunoaştere, înţelegere, explicare şi interpretare:
– cunoaşterea evoluţiei raporturilor de forţe în plan continental şi a situaţiei geopolitice a spaţiului românesc şi Sud-Est european;
– cunoaşterea relaţiilor politico-diplomatice ale Ţărilor Române cu statele vecine, cu statele occidentale şi cu Imperiul Otoman;
– înţelegerea mecanismelor structurării strategiilor individuale şi colective de politică externă în contextul relaţiilor internaţionale ale epocii;
– explicarea şi interpretarea funcţionării aparatelor diplomatice şi a protocolului diplomatic în relaţiile bilaterale ale vremii.
2. Instrumental-aplicative:
– utilizarea ediţiilor de documente diplomatice;
– analiză punctuală şi studii de caz pe temeiul materialelor documentare şi istoriografice;
3. Atitudinale:
– deprinderea aptitudinii de a opera cu elemente şi concepte de specialitate;
– însuşirea unor competenţe menite să contribuie la formarea profesională;
– valorificarea optimală şi creativă a propriului potenţial în cadrul activităţii de seminar;
– formarea şi consolidarea spiritului critic şi utilizarea acestuia în cadrul activităţii ştiinţifice.

Conţinutul disciplinei

Tematică curs:

– Evoluţia raporturilor de forţe în Europa Centrală şi Răsăriteană în veacul al XVII-lea;
– Politica echilibrului în Sud-Estul Europei: Ţările Române, între Imperiul Otoman, Habsburgi şi Polonia;
– De la subordonare la pragmatism: politica externă a Ţărilor Române de la Mihai Viteazul la Fanarioţi;
– Participarea Transilvaniei la Războiul de treizeci de ani;
– Particularităţi ale politicii de alianţe a domnilor Ţării Româneşti (Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea al III-lea Radu, Grigore Ghica, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu) (I-III);
– Particularităţi ale politicii de alianţe a domnilor Moldovei (Movileştii, Gaşpar Graţiani, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ştefan Petriceicu, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir) (I-III);
– „Problema transilvană” în contextul raporturilor otomano-habsburgice din a doua jumătate a veacului al XVII-lea;
– Expansiunea rusă şi Sud-Estul Europei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea;
– Formarea şi modul de funcţionare al aparatului diplomatic al Ţărilor Române în secolul al XVII-lea;
– Diplomaţi de seamă aflaţi în slujba domnilor din Ţările Române.

Tematică seminar / lucrări practice:

– Politica externă a Ţărilor Române între vasalitatea faţă de Poartă şi legăturile cu puterile creştine;
– Obedienţă şi aspiraţii de independenţă în primele decenii ale veacului al XVII-lea;
– Coordonatele politicii externe a Ţărilor Române de la Mihai Viteazul la Fanarioţi;
– Participarea lui Gabriel Bethlen şi a urmaşilor săi la Războiul de treizeci de ani;
– Politica externă a lui Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea al III-lea Radu, Grigore Ghica, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (I-III);
– Politica externă a Movileştilor, a lui Gaşpar Graţiani, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ştefan Petriceicu, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir (I-III);
– Expansiunea habsburgică în Europa şi în Transilvania, în contextul raporturilor otomano-imperiale din a doua jumătate a veacului al XVII-lea;
– Relaţiile româno-ruse în contextul expansiunii Rusiei către Sud-Estul Europei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea;
– Aparatul diplomatic în Ţările Române în secolul al XVII-lea: soli, ambasade, reprezentanţi diplomatici permanenţi (capuchehăi);
– Figuri de diplomaţi.

Bibliografie obligatorie selectivă:

Andreescu, Ştefan, Restitutio Daciae, vol. II, Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659, Bucureşti, 1989; Ciobanu, Veniamin, Politică şi diplomaţie în secolul al XVII-lea. Ţările Române în raporturile polono-otomano-habsburgice (1601-1634), Bucureşti, 1994; Ciobanu, Veniamin, Românii în politica est-central europeană, Iaşi, 1997; Cernovodeanu, Paul, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Bucureşti, 1997; Condurachi, Ioan D., Soli şi agenţi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1920; Constantiniu, Florin, De la Mihai Viteazul la fanarioţi: observaţii asupra politicii externe româneşti, în „Studii şi materiale de istorie medie”, VIII, 1975, pp. 101-135; Eremia, Ion, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653). Contribuţii la istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Chişinău, 1999; Feneşan, Cristina, Transilvania şi Războiul de treizeci de ani, extras din „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, XXVI, 1983-1984, pp. 119-139; Gemil, Tahsin, Ţările Române în contextul politic internaţional, 1621-1672, Bucureşti, 1979; Golimas, Aurel H., Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829. Contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi turci, Iaşi, 1943; Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, vol. îngrijit de Ştefan Andreescu, Bucureşti, 2000; Ionescu, Ştefan, Panait, Panait I., Constantin vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca, Bucureşti, 1969; Moga, Ioan, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII, Cluj, 1933; Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001; Rezachevici, Constantin, Politica internă şi externă a Ţărilor Române în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea (I)- (II), în „Revista de istorie”, 38, nr. 1, 1985, pp. 5-29 şi nr. 2, 1985, pp. 145-159; Sîrbu, Ion, Relaţiile externe ale lui Matei vodă Basarab. 1632-1654 (Cu privire la istoria Orientului European), vol. îngrijit de Rudolf Gräf, Timişoara, 1992; Zaborovschi, Virgil, Istoria politicei externe a celor trei principate, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), Bucureşti, 1925.

La stabilirea notei finale se iau în considerare:
Ponderea exprimată în % [total = 100%]
Media notelor acordate la seminar / lucrări practice 10 %
Notele obţinute la testele periodice sau parţiale 0,5 %
Nota acordată pentru frecvenţa şi conduita la activităţi 10 %
Notele acordate pentru temele de casă, referate, eseuri, traduceri, studii de caz … 10 %
Notele acordate pentru participarea la cercuri ştiinţifice şi/sau la concursuri profesionale 0,5 %
Nota acordată la examinarea finală 50 %
Alte note (din oficiu) 10 %
Cerinţe minime de promovare (pentru nota 5):

Însuşirea cunoştinţelor, care dovedesc parcurgerea materiei, dar fără a demonstra abilităţi, priceperi sau deprinderi de lucru individual

Cerinţe maxime de promovare (pentru nota 10):

Însuşirea cunoştinţelor, precum formarea abilităţilor, priceperilor si deprinderilor de a obţine informaţia, a o prelucra, a ajunge la o perspectivă personală asupra problematicii, capacitatea de a argumenta şi elabora un material cu caracter ştiinţific

Data întocmirii: 02/02/2007

II. Fişa disciplinei Ţările Române în cadrul economiei-univers europene în secolele XVI-XVII / The Romanian Principalities in the World-Economy (XVIth-XVIIth Century)

http://docs.google.com/Doc?id=dfhjnmdd_2cjpc5v

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
CATEDRA DE ISTORIE
Adresa: Str. Gării nr. 63-65, 800003 GALAŢI
Nr. telefon/ fax: 0236/415.641 int. 69; 0236/461.353
E-mail: catedra.istorie@ugal.ro

Anul de studiu IV
Semestrul I
Tipul de evaluare finală (E/V) E
Regimul disciplinei (Ob, Op, F) Op.
Nr. de credite 5
Total ore din planul de învăţământ 42
Totalul ore studiu individual 78

Titularul cursului şi seminarului: Lector univ. dr. Cristian Luca

Competenţe specifice disciplinei

1. Cunoaştere, înţelegere, explicare şi interpretare:
– cunoaşterea evoluţiei economiei europene şi a poziţionării spaţiului românesc în cadrul economiei-univers continentale;
– cunoaşterea relaţiilor de schimb ale Ţărilor Române cu statele vecine, cu statele occidentale şi cu Imperiul Otoman;
– înţelegerea mecanismelor funcţionării economiei europene, raporturilor de interdependenţă dintre tipurile de economie dezvoltată şi cele semiperiferice şi periferice în contextul relaţiilor internaţionale;
– explicarea şi interpretarea conceptelor de specialitate specifice economiei capitaliste preindustriale.
2. Instrumental-aplicative:
– utilizarea ediţiilor de documente economice;
– analiză punctuală şi studii de caz pe temeiul materialelor documentare şi istoriografice.
3. Atitudinale:
– deprinderea aptitudinii de a opera cu elemente şi concepte de specialitate;
– însuşirea unei terminologii de specialitate şi a abilităţii de a opera cu aceasta în context istoric şi în mediul economic contemporan;
– însuşirea unor competenţe menite să contribuie la formarea profesională;
– valorificarea optimală şi creativă a propriului potenţial în cadrul activităţii de seminar;
– formarea şi consolidarea spiritului critic şi utilizarea acestuia în cadrul activităţii ştiinţifice.

Conţinutul disciplinei
Tematică curs

– Aspecte ale evoluţiei economice a Europei veacurilor XVI-XVII: consecinţele marilor descoperiri geografice, revoluţia preţurilor, elemente de criză, concurenţă şi supremaţie în comerţul internaţional (I-III);
– Economia agro-pastorală a Ţărilor Române; producţia meşteşugărească în Transilvania;
– Rute comerciale şi direcţii ale comerţului extern al Ţărilor Române;
– Schimburile de mărfuri ale Ţărilor Române cu Europa Centrală şi Occidentală;
– Schimburile de mărfuri ale Ţărilor Române cu Imperiul Otoman;
– Circulaţia monetară: monede de cont şi nominaluri efective;
– Rolul negustorilor în impulsionarea dezvoltării economiei de schimb (acumularea de capital, forme asociative de organizare a activităţii comerciale) (I-II);
– Influenţa factorilor economici asupra evoluţiei sociale în spaţiul românesc;
– Politica economică a autorităţii centrale, între inerţie şi impulsionarea schimburilor de mărfuri;
– Contribuţia negustorimii la viaţa culturală din Ţările Române (I-II).

Tematică seminar / lucrări practice:

– Marile descoperiri geografice şi consecinţele lor economice în Europa secolelor XVI-XVII;
– Economia Ţărilor Române în raport cu evoluţia capitalistă a Europei Occidentale;
– Trasee comerciale care conectau Ţările Române la rutele comerciale din Europa Apuseană, Centrală şi Răsăriteană;
– Mărfuri importate în Ţările Române şi mărfuri exportate din spaţiul românesc (I-II);
– Schimburile de mărfuri ale Ţărilor Române cu Imperiul Otoman;
– Schimburile de mărfuri ale Ţărilor Române cu Polonia şi teritoriile Imperiului Romano-German;
– Monede de cont şi nominaluri efective în cadrul comerţului extern şi intern al Ţărilor Române; – Negustorimea, categorie socială promotoare a dezvoltării economice (I-II);
– Etnie şi confesiune în mediul negustoresc din Ţările Române;
– Raporturile autorităţii centrale cu negustorii alogeni; Companiile comerciale din Transilvania (I-II).
– Contribuţia ctitoricească şi edilitară a negustorimii la dezvoltarea peisajului urbanistic în spaţiului românesc.

Bibliografie obligatorie selectivă:

Braudel, Fernand, Jocurile schimbului, vol. I-II, Bucureşti, 1985; Cernovodeanu, Paul, Comerţul Ţărilor Române în secolul al XVII-lea, în „Revista de istorie”, 33, nr. 6, 1980, pp. 1071-1098; Cicanci, Olga, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Bucureşti, 1981; Demény, Lidia, Comerţul de tranzit spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea), în „Studii. Revistă de istorie”, 22, nr. 3, 1969, pp. 465-498; Doboşi, Al., Relaţiile comerciale ale Principatelor Române cu Veneţia, Cluj, 1936; Giurescu, Constantin C., Les relations économiques austro-roumaines aux XVe-XVIIIe siècles, în „Revue Roumaine d’Histoire”, VII, nr. 5, pp. 743-759; Goldenberg, Samuil, Clujul în secolul al XVI-lea. Producţia şi schimbul de mărfuri, Bucureşti, 1958; Idem, Les relations économique entre Est et Ouest aux XVe-XVIIIe siècle, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, XXVI, 1981, pp. 145-169; Gonţa, Alexandru, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XIII-XVII, ediţie, prefaţă, bibliografie şi indice de Ioan Caproşu, Bucureşti, 1989; Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Bucureşti, 1925; L’histoire de l’economie roumaine. De l’origine jusqu’à la deuxième guerre mondiale, coord. N. N. Constantinescu, Bucureşti, 1996; Lazăr, Gheorghe, Les marchands en Valachie (XVIIe-XVIIIe siècles), prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti, 2006; Lehr, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului XVI şi prima jumătate a secolului XVII, în „Studii şi materiale de istorie medie”, IV, 1960, pp. 223-304; Lehr, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în „Studii. Revistă de istorie”, 21, nr. 1, 1968, pp. 29-51; Manolescu, Radu, Le rôle commercial de la ville de Braşov dans le Sud-Est de l’Europe au XVIe siècle, în „Nouvelles Études d’Histoire”, II, 1960, pp. 207-220; Murgescu, Bogdan, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (I)-(II), în „Revista de istorie”, 41, nr. 5, 1988, pp. 514-523 şi nr. 6, 1988, pp. 587-595; Idem, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996; Pap, Francisc, Schimbul de mărfuri între Cluj şi Polonia în registrele vamale clujene (1599-1637), în „Acta Musei Napocensis”, XIV, 1977, pp. 377-398; Idem, Orientarea balcano-otomană şi mediteraniană în comerţul clujean (prima jumătate a sec. XVII), în „Acta Musei Napocensis”, XIX, 1982, pp. 98-103; Papahagi, Valeriu, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1935; Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice, III, In honorem Paul Cernovodeanu. Demografie istorică, comerţ şi structuri alimentare, economie urbană şi reglementări juridice, coord. N. N. Constantinescu, volum îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Bogdan Murgescu, Bucureşti, 1998; Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern. Mercantilism şi consolidarea economiei mondiale europene, 1600-1750, vol. I-IV, Bucureşti, 1993.


La stabilirea notei finale se iau în considerare
Ponderea exprimată în % [total = 100%]
Media notelor acordate la seminar / lucrări practice 10 %
Notele obţinute la testele periodice sau parţiale 0,5 %
Nota acordată pentru frecvenţa şi conduita la activităţi 10 %
Notele acordate pentru temele de casă, referate, eseuri, traduceri, studii de caz … 10 %
Notele acordate pentru participarea la cercuri ştiinţifice şi/sau la concursuri profesionale 0,5 %
Nota acordată la examinarea finală 50 %
Alte note (din oficiu) 10 %

Cerinţe minime de promovare (pentru nota 5):

Însuşirea cunoştinţelor, care dovedesc parcurgerea materiei, dar fără a demonstra abilităţi, priceperi sau deprinderi de lucru individual

Cerinţe maxime de promovare (pentru nota 10):

Însuşirea cunoştinţelor, precum formarea abilităţilor, priceperilor si deprinderilor de a obţine informaţia, a o prelucra, a ajunge la o perspectivă personală asupra problematicii, capacitatea de a argumenta şi elabora un material cu caracter ştiinţific

Data întocmirii: 02/02/2007

III. Fişa disciplinei Societatea românească între medieval şi premodern / The Romanian Civilisation between medieval and early modern

http://docs.google.com/Doc?id=dfhjnmdd_3cr56zc

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
CATEDRA DE ISTORIE
Adresa: Str. Gării nr. 63-65, 800003 GALAŢI
Nr. telefon/ fax: 0236/415.641 int. 69; 0236/461.353
E-mail: catedra.istorie@ugal.ro

Anul de studiu IV
Semestrul II
Tipul de evaluare finală (E/V) E
Regimul disciplinei (Ob, Op, F) Op.
Nr. de credite 5
Total ore din planul de învăţământ 42
Totalul ore studiu individual 78

Titularul cursului şi seminarului: Lector univ. dr. Cristian Luca

Competenţe specifice disciplinei

1. Cunoaştere, înţelegere, explicare şi interpretare:
– cunoaşterea evoluţiei socio-demografice a Europei şi a situaţiei specifice din spaţiul românesc în contextul relaţiilor internaţionale;
– cunoaşterea specificităţii societăţii din Ţările Române reflectată în surse epocii;
– înţelegerea etapelor configurării identităţii locale şi regionale, ca parte a celei naţionale, consecinţă a dezvoltării economice, instituţionale şi culturale;
– explicarea şi interpretarea conceptelor de specialitate: identitate, alteritate, instituţii centrale şi locale, administraţie.
2. Instrumental-aplicative:
– utilizarea corpusurilor de documente şi a ediţiilor de cronici;
– analiză punctuală şi studii de caz pe temeiul materialelor documentare şi istoriografice.
3. Atitudinale
– deprinderea aptitudinii de a opera cu elemente şi concepte de specialitate;
– însuşirea unei terminologii de specialitate şi a abilităţii de a opera cu aceasta în context istoric şi în mediul administrativ-instituţional contemporan;
– însuşirea unor competenţe menite să contribuie la formarea profesională;
– valorificarea optimală şi creativă a propriului potenţial în cadrul activităţii de seminar;
– formarea şi consolidarea spiritului critic şi utilizarea acestuia în cadrul activităţii ştiinţifice.

Conţinutul disciplinei

Tematică curs:

– Însemnările călătorilor străini ca surse ale istoriei românilor (tipologie, importanţa acestor izvoare, corpusuri şi publicaţii);
– Aspecte ale societăţii româneşti reflectate în sursele externe de tipul relaţiilor de călătorie (I-II);
– Rolul Adunărilor de stări în procesul electiv al domnului/principelui în Ţările Române;
– Forme de manifestare a puterii domniei/principelui în Ţările Române (I-II);
– Raporturile autoritate centrală–stări, între colaborare şi conflictualitate;
– Economia Ţărilor Române oglindită în relaţiile de călătorie (I-II);
– Viaţa cotidiană în Ţările Române reflectată în relaţiile de călătorie;
– Civilizaţie rurală şi urbană în spaţiul românesc receptate de către călătorii străini;
– Aspecte de viaţă cotidiană în cronistica din Ţările Române;
– Domniile fanariote în viziunea călătorilor străini şi a alogenilor rezidenţi în Ţările Române (I-II).

Tematică seminar / lucrări practice:

– Călători şi misionari în secolele XVII-XVIII şi viziunea acestora asupra societăţii româneşti (I-II);
– Curtea şi administraţia centrală;
– Puterea domniei;
– Producţia agricolă şi universul rural;
– Mediul urban şi civilizaţia urbană în spaţiul românesc;
– Tipuri de locuinţă şi dependinţe, în mediul rural şi urban;
– Vestimentaţie şi abitudini vestimentare;
– Secretari şi consilieri domneşti;
– Viaţa culturală la curtea domnească;
– Fanarioţii şi fanariotismul (I-II);
– Formarea burgheziei în spaţiul românesc;
– Transformări instituţionale în epoca tranziţiei de la medieval la modern.

Bibliografie obligatorie selectivă:

Bezviconi, Gheorghe G., Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, ediţia a II-a, Bucureşti, 2003; Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, 1995; Cernovodeanu, Paul, Societatea feudală românească văzută de călătorii străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti, 1973; Călători străini despre Ţările Române, vol. V-XI/2, volume îngrijite de Maria Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu şi Mustafa Ali Mehmet et alii, Bucureşti, 1973-2006; Călători din spaţiul românesc în Occident (secolele XVI-XX), coord.: Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 2004; Georgescu, Vlad, Istoria ideilor politice româneşti, München, 1987; Instutuţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988; Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981; Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, coord: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşan, Bucureşti, 2001; Istoria românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1714), coord: Virgil Cândea şi Constantin Rezachevici, Bucureşti, 2003; Istoria Transilvaniei, vol. II, (până la 1714), coord: Ioan–Aurel Pop şi Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2004; Pippidi, Andrei, Călători italieni în Moldova şi noi date despre navigaţia în Marea Neagră în secolul XVII, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, XXII/2, 1985, pp. 611-621.

La stabilirea notei finale se iau în considerare
Ponderea exprimată în % [total = 100%]
Media notelor acordate la seminar / lucrări practice 10 %
Notele obţinute la testele periodice sau parţiale 0,5 %
Nota acordată pentru frecvenţa şi conduita la activităţi 10 %
Notele acordate pentru temele de casă, referate, eseuri, traduceri, studii de caz 10 %
Notele acordate pentru participarea la cercuri ştiinţifice şi/sau la concursuri profesionale 0,5 %
Nota acordată la examinarea finală 50 %
Alte note (din oficiu) 10 %

Cerinţe minime de promovare (pentru nota 5):

Însuşirea cunoştinţelor, care dovedesc parcurgerea materiei, dar fără a demonstra abilităţi, priceperi sau deprinderi de lucru individual

Cerinţe maxime de promovare (pentru nota 10):

Însuşirea cunoştinţelor, precum formarea abilităţilor, priceperilor si deprinderilor de a obţine informaţia, a o prelucra, a ajunge la o perspectivă personală asupra problematicii, capacitatea de a argumenta şi elabora un material cu caracter ştiinţific


Data întocmirii: 02/02/2007

Articole de presa, opinii, atitudini

Criza romilor din Italia: problema românească
de Cristian Luca, publicat în “Revista 22”, anul XV (923), 14 noiembrie–20 noiembrie 2007

Rădăcinile răului

Moartea Giovannei Reggiani a reprezentat picătura care a umplut paharul răbdării italienilor, altminteri un popor tolerant şi ospitalier. Tragedia din capitala Italiei depăşeşte dimensiunile unei drame familiare, un popor întreg simţindu-se agresat şi umilit de ceea ce, în percepţia omului comun, a devenit un pericol pentru siguranţa publică: infracţionalitatea românească. Era de aşteptat ca acesta să fie deznodământul unei stări de tensiune alimentată de zecile de autocare şi microbuze care debarcă zilnic în Italia nu doar persoane aflate în căutarea unui loc de muncă retribuit decent, ci şi numeroşi indivizi puşi pe căpătuială, deveniţi în scurtă vreme autorii unor furturi, tâlharii, crime, escrocherii pe care mass-media italiana le prezintă cu lux de amănunte, spre oroarea cetăţenilor care resimt situaţia din ţară ca pe o stare de asediu latentă. Românii care ajung în Italia sunt în cea mai mare parte truditori oneşti, oameni care nu se dau în lături de la munci dintre cele mai grele pentru a-si câştiga existenţa, obţinând, chiar şi în condiţii dificile, într-o săptămână de lucru cel puţin cât retribuţia lunară din România. Evident că nu aceşti muncitori oneşti reprezintă acel pericol românesc invocat la ordinea zilei în Italia ca problemă prioritară de siguranţă naţională, ci miile de infractori, prostituate, proxeneţi care, cu complicitatea unora dintre poliţiştii de frontieră din România, ajung nestingheriţi pe teritoriul italian transportaţi mai ales de către amintitele autocare şi microbuze ce tranzitează cu rapiditate vămile noastre datorită tainului pe care îl primesc cei care trebuie să vegheze la securitatea noilor graniţe ale UE, însă veghează de fapt la umplerea propriilor buzunare. Nu o dată, când am călătorit spre Italia cu autocarele marilor firme româneşti de transport internaţional de călători, s-au pretins cu neruşinare de către şoferi câte 5 euro fiecărui pasager, chipurile “pentru a accelera trecerea frontierei româno-ungare”; altădată, sub ochii mei, o domnişorică a introdus în paşaport 50 de euro şi i-a înmânat actul de identitate unui jovial poliţist de frontiera supraponderal, care o convocase grijuliu la o “întrevedere” ca să îi solicite lămuriri asupra lipsei invitaţiei, care în acea vreme ne permitea accesul în spaţiul comunitar. Nu-i nicio lună de când am văzut cu ochii mei, în miezul zilei, în centrul localităţii Mestre, parte a celebrei Veneţii, nu mai puţin de 15 cerşetori (număraţi!), romi cetăţeni români de toate vârstele, agresând verbal trecătorii care nu cedau insistentelor şi refuzau să le ofere bani. La Veneţia, până mai deunăzi, nu puteai trece vreun pod fără a întâlni romi din România sau falşi ologi care implorau mila publică. Posturile italiene de televiziune centrale şi locale au transmis până la banalizare ştiri şi reportaje despre prostituatele românce, despre tâlharii care devalizează bancomatele şi golesc de marfă magazinele, însă în ultimele zile, după îngrozitoarea crima a lui Nicolae Romulus Mailat, mass-media peninsulare încearcă să identifice rădăcinile răului, să caute la origine cauzele care au provocat emigrarea în Italia a acestui val nestăvilit de disperaţi care îşi abandonează ţara cu atâta uşurinţă. Astfel, telespectatorii italieni au putut urmări la ore de vârf imagini şocante din România profundă: sate dezolante, drumuri desfundate, nenumărate atelaje cu cabaline costelive, figuri abrutizate de alcool şi foarte mulţi romi surprinşi în diferite ipostaze, dar şi, într-un final apoteotic, instantanee de la dizgraţioasele “reuniuni” cu manele ale comunităţii româneşti de la Roma.

Revenirea la calm

Vizita oficială la nivel înalt a delegaţiei guvernamentale române, din 7 noiembrie 2007, a fost iniţial modest reflectată de către jurnalele posturilor de televiziune italiene, ca informaţie politică de fapt divers, prin apelul la un simplu flash care prezenta coloana auto ce transporta oficialităţile noastre către sediul guvernului de la Roma. Această ştire marginală nu anticipa ecourile impresionante pe care le-au trezit, încă din acea seară, în aproape toate mass-media centrale şi locale din Italia. O reflectare aşa de vastă, la nivelul întregului teritoriu italian, a problematicii româneşti, cu bune şi rele, cu o alternanţă de imagini dure sau pitoreşti, completate de intervenţii ale conaţionalilor noştri pline de demnitate şi bun-simţ, dar uneori şi de ridicol şi de prejudecăţi, cred ca nu s-a mai văzut în Italia de la revoluţia “în direct” din ‘89 încoace. După şocul şi valul de indignare provocate de uciderea bestială a Giovannei Reggiani, unda emotivă de adversitate generalizată faţă de români s-a diminuat progresiv, lăsând locul, în cea mai mare parte, în ciuda unor manifestări izolate de xenofobie, raţiunii şi apelurilor la discernământ. Pe fondul detensionării situaţiei şi a diminuării sensibile a climatului de suspiciune în primul rând fata de etnicii români, s-a remarcat o vizibilă accentuare a criminalizarii minorităţii romilor, prin focalizarea atenţiei televiziunilor şi presei scrise asupra taberelor ilegale, situate la periferia multora dintre oraşele Italiei, ale romilor provenind din România, prezentate – în mod justificat, de vreme ce chiar unii dintre cei intervievaţi în aceste adăposturi improvizate mărturiseau cu seninătate că supravieţuiesc de pe urma cerşetoriei, a furtului de metale sau a furturilor de automobile – ca focare de micro-criminalitate şi de maladii.

Întrevederea Prodi–Tăriceanu a fost un succes

Prim-ministrul Tăriceanu a sosit la Roma spre a concorda cu autorităţile italiene o linie politica fermă, inevitabilă şi de absolut bun-simt, care, în opinia mea, ar putea fi sintetizată astfel: ne asumăm infractorii, care constituie totuşi o minoritate în rândul rezidenţilor români din Italia, şi suntem de acord ca ei să fie expulzaţi imediat sau să suporte rigorile legii pe teritoriul italian, însă ne susţinem cu hotărâre cetăţenii oneşti, indiferent de etnie, respingem culpabilizarea lor şi propagarea xenofobiei, ca şi alungarea celor care, fără a fi comis vreo infracţiune, nu deţin un contract de muncă sau un domiciliu stabil. Astfel, premierul roman a încercat să obţină eliminarea posibilităţii aplicării aşa-numitelor “expulzări indiscriminate” – prevăzute iniţial de decretul-lege prezentat în regim de urgenţă Parlamentului Italian de către guvernul de centru-stânga al coaliţiei conduse de Romano Prodi – şi să aibă pe mai departe garanţia politicii porţilor deschise faţă de românii care sosesc în Italia în căutarea unui loc de muncă. Propunerea premierului român, exploatând cu pragmatism directivele UE, care oricum nu permit expulzări în masă ale cetăţenilor comunitari, aşa cum solicită energic opoziţia de dreapta, a găsit interlocutorul potrivit în coaliţia eterogenă de centru-stânga care susţine guvernul lui Romano Prodi. În mod paradoxal, tocmai stânga radicală italiană, prin partidele Rifondazione Comunista şi Partidul Comuniştilor Italieni, care s-au opus liniei dure a Partidului Democrat condus de primarul Romei, Walter Veltroni, ce promovează politica fermă a “toleranţei zero” faţă de români, a contribuit la transpunerea în practică a ideilor exprimate de premierul de dreapta al României. Având în vedere consonanţa opiniilor celor doi prim-miniştri, român şi italian, întrevederea Prodi–Tăriceanu a fost un succes, iar reflectarea pozitivă a acesteia în mass-media italiene centrale şi locale, nota distonantă făcând doar unele jurnale ale partidelor de dreapta, reprezintă un imens câştig de imagine pentru România, după ce zile la rând românii au fost prezentaţi în modul cel mai sumbru şi au fost socotiţi inamicul public numărul 1 în întreaga Italie. Prodi şi Tăriceanu au susţinut la unison că nu există disensiuni în relaţiile bilaterale, ca raporturile politice şi economice italo-române nu au avut de suferit de pe urma episodului regretabil reprezentat de crima oribila de la Roma şi nici din cauza exceselor izolate de xenofobie manifestate în Italia, că opiniile converg către o rezolvare a problemelor rezidenţilor români – indiferent de etnie, pentru că de această dată premierul român a refuzat să discute despre romii cetăţeni români ca despre o parte maligna a naţiunii pe care o reprezenta în vizita oficială întreprinsă în Italia.

Niciun cuvânt despre Cioroianu

Au fost însă şi două momente stânjenitoare, inevitabile, de manifestare a ridicolului în plenitudinea sa carpato-danubiano-pontică: un succint interviu al ministrului Cristian David, care a răspuns într-o română neaoşă că se simte mulţumit îndeosebi de faptul că ... s-au cam stins ecourile crimei comise de Mailat, adică un fel de “Slava Domnului!” că am scăpat de reclama negativa, acum ne întoarcem la ale noastre, pentru ca în ediţia de joi a cotidianului roman “Il Messaggero” acelaşi David să îl dojenească pe jurnalistul Luca Lippera, condamnând cu emfaza blândeţea legilor italiene, care nu reuşesc să îi trimită după gratii pe infractorii noştri, de parcă, la noi acasă, marii devalizatori de bănci, speculatorii imobiliari, evazioniştii fiscali şi alte “gulere albe” ar fi cu toţii la păstrare în închisorile patriei. Cel de-al doilea moment stânjenitor, cuprins în reportajul RAI 3 de la întâlnirea delegaţiei guvernului Tăriceanu cu unii dintre membrii comunităţii româneşti din Roma, a fost nelipsita Ramona Bădescu, “exponenta” spiritului românesc, care s-a confruntat din nou cu dificultăţile limbii italiene şi cu povara “responsabilităţii” pe care, iată, guvernul i-a recunoscut-o oficial prin invitarea la întrevederea de la Accademia di Romania. Surprinde, în privinţa ecourilor relative la vizita oficiala a delegaţiei române în Italia, faptul că în ediţia de joi a jurnalelor cu difuzare naţionala lipseşte cu desăvârşire orice referire la prezenţa ministrului de externe Cioroianu la discuţiile bilaterale; numele acestuia nu este menţionat în niciun cotidian prestigios, nicăieri măcar un cuvânt despre contribuţia sa la adoptarea unor măsuri privind îmbunătăţirea activităţii reprezentanţei diplomatice şi a birourilor consulare ale României în Italia, deşi la întâlnirea de la Accademia di Romania ministrul român de externe apărea în prezidiu, alături de premier şi de ministrul de interne, fiind în cursul zilei neîndoielnic prezent şi la întrevederea Prodi–Tariceanu.

Schimbări după episodul Mailat

La nivelul teritoriului italian, se remarcă unele schimbări importante, datorate măsurilor adoptate de către autorităţile italiene centrale şi locale; după demolarea multor tabere abuzive ale romilor, după valul de indignare a opiniei publice şi reacţiile izolate de extremism şi xenofobie, cerşetorii români au început să dispară de pe străzile marilor oraşe, mulţi minori fiind repatriaţi de către familie, alţii luând drumul Spaniei. Mulţi alţi români care rătăceau pe străzile marilor oraşe din centrul şi nordul Italiei, în căutarea unui loc de muncă bine remunerat, s-au transferat în Sicilia pentru a lucra ca zilieri în agricultură, chiar şi cu riscul de a obţine un salariu mizer, disputându-şi cu nord-africanii locurile de muncă şi acceptând chiar 15-25 de euro/8 ore de muncă/zi. Italia, tărâmul făgăduinţei, al locurilor de muncă uşor de obţinut, s-a dovedit pentru mulţi conaţionali de-ai noştri doar o moară de măcinat iluzii, însă faptul că românii preferă să lucreze în agricultură în sudul Peninsulei şi în Sicilia pentru 500-600 de euro/lună ar trebui să dea de gândit guvernanţilor de la Bucureşti, fiindcă, de vreme ce muncitorii români acceptă la negru salarii mizere pe care până şi nord-africanii le refuză, este evident că disperarea a atins cote alarmante, iar în ţară foarte puţini mai sunt dispuşi să lucreze pentru 150-200 de euro/lună. În plan politic, “problema românească” a inflamat partidele de opoziţie, care s-au erijat imediat în purtătoare de cuvânt ale populaţiei nemulţumite de continua deteriorare a siguranţei publice din oraşele italiene. Şeful partidului de dreapta Alianţa Naţională, Gianfranco Fini, a estimat într-o prima fază necesarul de expulzări la 20.000 de persoane din Roma şi la 200.000 la nivel naţional, atât extracomunitari, cât şi comunitari, cea mai mare parte dintre aceştia din urmă fiind cetăţeni români, romi şi etnici români. Întreaga opoziţie de dreapta susţine cu tărie aceasta poziţie, aşa numita “linea dura”, care prevede expulzarea imediată a tuturor cetăţenilor comunitari, în primul rând est-europeni, care nu au o sursă de venit certă şi domiciliu stabil. Această politica de fermitate fata de emigranţi este susţinută, cu unele nuanţe, şi de primarul de centru-stânga al Romei, Walter Veltroni, cel care a încercat şi iniţial a reuşit să îşi impună punctul de vedere în procesul de redactare a decretului-lege ce prevede delegarea de atribuţii suplimentare prefecţilor pentru adoptarea de măsuri în vederea îmbunătăţirii siguranţei publice în oraşele italiene. Practic, prefecţii sunt învestiţi cu dreptul de a dispune expulzarea unui cetăţean comunitar, dacă acesta este socotit un pericol pentru siguranţa publică, însă, spre a deveni definitivă hotărârea trebuie confirmată de un judecător; până în prezent era judecătorul de pace cel îndrituit să confirme dispoziţia prefectului, însă modificările aduse decretului-lege de către extrema stângă au transferat responsabilitatea confirmării hotărârilor de expulzare către tribunalele ordinare. Opoziţia de dreapta este furibunda şi speră în provocarea alegerilor anticipate, ca urmare a posibilei căderi a guvernului la votul pentru aprobarea Bugetului de Stat pe 2008. Coaliţia eterogenă de centru-stânga, pe baza căreia s-a format guvernul Prodi, beneficiază de o majoritate fragilă în Senat, astfel încât o eventuală defecţiune a centriştilor, exasperaţi de garantismul şi de excesul de măsuri sociale promovate de extrema stânga, poate duce la căderea Executivului în cazul unui vot strâns în Camera superioară a Parlamentului. Guvernul român de dreapta a găsit un interlocutor privilegiat, dispus să dialogheze şi să caute o soluţie rezonabilă situaţiei emigranţilor români din Italia, într-o coaliţie de centru-stânga care se pronunţă deschis împotriva expulzării cetăţenilor comunitari şi susţine deplina libertate a acestora de a rămâne pe teritoriul italian, indiferent de situaţia lor. Până şi preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, cunoscut intelectual şi politician de stânga, a pledat pentru garantarea dreptului de azil al emigranţilor în Italia, însă în condiţiile garantării siguranţei cetăţenilor, ceea ce spune foarte mult despre consensul de care se bucură opţiunea inflexibila a lui Veltroni, mai apropiată de nevoile italienilor şi mai puţin preocupată de ideologia extremei stângi, protectoare cu orice preţ a celor năpăstuiţi în detrimentul necesitaţilor resimţite de majoritatea cetăţenilor italieni. Siguranţa cetăţenilor din oraşele italiene este în momentul de faţă o temă de actualitate stringentă în confruntarea dintre guvern şi opoziţie; rămâne de văzut daca specularea acestei tematici va continua să păstreze vie atenţia forţelor politice faţă de infracţionalitatea românească, alimentând tendinţa de a-i prezenta pe conaţionalii noştri drept pericol public. Deşi tonul inflamat al mass-media italiene a diminuat treptat, iar nevoia de a depăşi concurenţa, în goana după infracţiunile comise de români şi după reportajele impresionante din taberele ilegale ale romilor provenind din România, a fost înlocuită de instantanee profesioniste de pe străzile capitalei georgiene sau din Islamabad, posturile de televiziune locale şi centrale nu pierd totuşi prilejul de a prezenta noi date despre infracţiunile conaţionalilor noştri: un telejurnal al RAI 2 de vineri, 9 noiembrie, a relatat despre capturarea unei bande formată din 14 români şi 4 italieni, organizaţie criminală care se îndeletnicea cu clonarea de cărţi de credit şi cu sustragerea de bani din bancomatele din mai multe ţări occidentale. Ediţia locală din regiunea Veneto a cotidianului “Corriere della Sera” îşi informa cititorii, joi, 8 noiembrie, despre faptul că prefectul din Padova, Paolo Padoin, a expulzat trei cetăţeni români, dintre care unul cu antecedente penale pentru furt şi proxenetism, în vreme ce postul de televiziune Rete Veneta a programat în aceeaşi zi, începând cu ora 21.30 şi până după miezul nopţii, un talk show referitor la “mareea româneasca”, adică la “exodul românilor în Italia, în special în zona de Nord-Est a ţării”.

O aniversare ca în vremurile de mult apuse
de Cristian Luca, publicat în Cronica Română, Anul XIII, Nr. 4095, Serie nouă, Vineri 23 iunie 2006.

Sărbătorirea cu fast a 15 ani de la fondarea Partidului România Mare a prilejuit organizarea unui show care s-a asemănat izbitor cu plenarele activului de partid de altădată. „Entuziasmul colectiv” – unii folosesc pentru astfel de manifestări termenul de „delir organizat” – a atins apogeul la sosirea în Sala Palatului, locaţia favorită a congreselor prezidate de defunctul Nicolae Ceauşescu, a preşedintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, prezentat de o tânără starletă ce asigura entertainment-ul manifestării cu titlul ştiinţific pe care tribunul îl flutură în împrejurările cele mai diverse, acela de doctor (în istorie). La televiziunea de casă (deşi corect ar fi „de garsonieră”!) patronată de inubliabilul „Bă Dane!”, unde între emisiunile cu vindecători, vrăjitoare şi paranormali de tot felul apariţiile lui Corneliu Vadim Tudor alternează cu acelea ale inamicului său declarat, „apostolul” legionaroid-mesianic Becali, momentul aniversar al peremiştilor a fost, cum era de aşteptat, intens mediatizat. Felul în care preşedintele PRM şi-a dobândit titlul de doctor în istorie îşi are un corespondent aproximativ în „succesul” pe măsură al baronului pesedist Nicolae Mischie, un alt „clasic” al istoriografiei româneşti contemporane, ambele cazuri fiind binecunoscute întregii bresle a istoricilor. Din compromis în compromis, acceptate şi validate de conducători şi referenţi ştiinţifici care şi-au călcat în picioare exigenţele şi demnitatea profesională, cele două „teze” de doctorat ale iluştrilor „oameni de ştiinţă” au devenit certitudini chiar şi pentru fosta comisie de specialitate din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care a consfinţit printr-un aviz formal ceea ce tribunul socoteşte a fi o reconfirmare publică a spiritului său enciclopedist. Ce mi se pare grav este faptul că nu s-a găsit încă nici unul dintre istoricii contemporaneişti, foarte numeroşi de altfel, care în publicaţiile ştiinţifice de specialitate să demanteleze eşafodajul fragil al lucrărilor specialiştilor de conjunctură. Aşadar, într-un cadrul festiv, marcat de entuziasmul mobilizator al membrilor de partid strâns uniţi în jurul conducătorului lor iubit, doctorul Corneliu Vadim Tudor, preşedintele partidului „patrioţilor adevăraţi” (sic!), i-a omagiat pe câţiva dintre „părinţii fondatori” ai PRM. Pentru a rămâne în sfera istoriei recente, unul dintre cei evocaţi cu pioasă recunoştinţă de Vadim a fost tartorul cenzurii ceauşiste, Mircea Muşat, cel care alături de Ion Ardeleanu a format un duo infam însărcinat cu pervertirea ideologică a istoriografiei româneşti. Nu este de mirare că memoria unei astfel de „personalităţi” a fost evocată spre a-i însufleţi pe „incoruptibilii” invocaţi de dr. Corneliu Vadim Tudor, mai ales dacă avem în vedere că printre „patrioţii” peremişti se află nenumăraţi foşti ofiţeri de securitate, ca Ilie Merce, oameni de „cultură”, nunţi, botezuri, tăieri de moţ şi respectiv fotbal, ca Ion Dolănescu, Irina Loghin şi Dumitru Dragomir – acesta din urmă apelat, cu admiraţie, de „fani” şi alţi profani, cu supranumele Don Corleone (prietenii ştiu de ce!) – sau specialişti de renume judeţean, ca tovarăşu’ prim’ Carol Dina (ehei, tovarăşu’ prim’, unde sunt vremurile de altădată când pe întreg cuprinsul judeţului Galaţi nimic nu se mişca fără ordinul Tovărăşiei Voastre?). În concluzie, mari oameni, mari caractere! Aceştia sunt doar câţiva dintre membrii „echipei de incoruptibili” pe care tribunul o are pregătită pentru a prelua puterea şi a pune ordine în ţară. Ovaţionat îndelung, divinizat de asistenţa electrizată, Incoruptibilul Naţional a promis că în 48 de ore îi va încarcera pe toţi mafioţii, curăţând ţara de plaga corupţiei, uitând subit că, după câte s-a afirmat în mod repetat şi convingător în presă, unele dintre locurile eligibile de pe listele PRM de la alegerile parlamentare au fost adjudecate ca la licitaţiile deschise cu strigare, contra unor sume în euro cu şase cifre, de către „patrioţii” care au oferit mai mult, iar exemplele cele mai la îndemână sunt „iluştrii” Nati Meir, William Brânză sau scafandrul Dorel Onaca, acesta din urmă recent înregimentat în PD, pentru că de, nu se făcea ca adevăratele valori ale parlamentarismului românesc să se irosească în opoziţie. Atmosfera de la reuniunea aniversară a PRM mi-a readus în faţa ochilor scenele de coşmar (pentru telespectatorii captivi ai Epocii de aur) de la interminabilele transmisiuni televizate ale plenarelor, consfătuirilor şi congreselor PCR: aceleaşi tendinţe de manipulare a auditorului spre a i se insufla convingerea că viitorul formaţiunii politice stă în mâinile unui singur om, aceleaşi discursuri sforăitoare menite să supraliciteze pretinsele calităţi profesionale şi morale ale Conducătorului, aceeaşi retorică a necesităţii Salvării Naţiunii aflate în pericol, a mântuirii sale spirituale datorită cavalerilor fără de prihană ai PRM. Până nu demult lider incontestabil al naţional-comunismului resentimentar şi nostalgic, doctorul Corneliu Vadim Tudor se vede nevoit acum să îşi dispute bazinul electoral al nostalgiilor – aflat în continuă diminuare, fie pe cale naturală, fie datorită dizidenţelor interne – cu apologetul creştinoid George Becali, cel care îşi împlineşte „mucenicia” acaparând prin „inginerii imobiliare” (mai nou, aşa se numesc abuzurile „blindate” instituţional) teren după teren şi, implicit, zeci şi sute de milioane de dolari de pe urma speculaţiilor – creştineşti, desigur! – cu terenuri în zonele cu cotaţie hollywoodiană ale unei capitale jumulită de indivizi fără scrupule până la desfigurare. Contribuţia la deteriorarea percepţiei politice şi a opţiunilor electorale ale alegătorului instruit – pentru a nu mai vorbi de cel semi-instruit sau mai puţin instruit – a acelor personalităţi care au năvălit pe scena vieţii publice, alimentând confuzia în ceea ce priveşte obiectivele moralei acesteia, disputându-şi dreptul de a decide asupra prezentului şi viitorului ţării înveşmântate în „drapele” confecţionate ad-hoc ale culturii şi religiei, este riguros înregistrată de sondaje. Care atunci când nu sunt din start manipulate nu lasă prea mult spaţiu pentru o apreciere anticipabilă sau anticipată a lucidităţii electoratului. Vom constata probabil din nou acest lucru cu ocazia apropiatelor alegeri anticipate, care sunt oricum după colţ şi pe care le pândeşte nu doar riscul de a fi condiţionate de false promisiuni de mântuire justiţialistă sau creştin-populistă, ci şi riscul absenteismului. El va fi, neîndoielnic, rezultatul saturării electoratului cu demagogie şi promisiuni, cu zăngănit de cătuşe îmbrăcate în citate din clasici sau în două-trei rostiri auzite în timpul liturghiei, între două şpriţuri şi trei intrigi (p. 1 şi p. 5).


Deficitul cronic de credibilitate în învăţământul universitar românesc – cauze şi soluţii
de Cristian Luca, publicat în Cronica Română, Anul XIII, Nr. 4089, Serie nouă, Vineri 16 iunie 2006.

De ceva vreme, problematica învăţământului universitar românesc se află în atenţia presei cotidiene, făcându-şi loc şi în talk show-urile de televiziune programate în intervale orare ce garantează un rating destul de ridicat. Polemicile fecunde despre criteriile de evaluare a cadrelor didactice şi necesitatea corelării acestora cu standardele academice internaţionale au ocupat pagini întregi ale cotidienelor, dar şi ale săptămânalelor “Observator cultural” şi “22”, într-un dialog la distanţă care s-a dovedit benefic pentru a sublinia atât pluralismul opiniilor, cât şi necesitatea de a se evita – în privinţa ştiinţelor umaniste – absolutizarea soluţiei “scientometrice” (cf. Andrei Cornea, în “22”, XVII, nr. 848/6-12 iunie 2006), a cărei osatură o constituie publicaţiile ISI. D-na Mihaela Miroiu, care susţine, pe bună dreptate, fără rezerve înăsprirea criteriilor de evaluare în cadrul concursurilor pentru cadrele didactice universitare, a atras atenţia asupra tendinţei păguboase de a fetişiza periodicele ISI, în detrimentul altor publicaţii şi, am adăuga, a lucrărilor de autor, a ediţiilor critice şi a volumelor de documente. Dincolo de una sau alta dintre opinii, cert este că situaţia din învăţământul universitar românesc tinde să se deterioreze pe măsură ce ies la iveală tot mai multe cazuri de plagiat, de cariere construite doar pe invocarea coperţilor unor lucrări ce nu au văzut niciodată lumina tiparului sau pe complicităţile şi relaţiile de cumetrie de tot felul. Ancheta devastatoare publicată recent în jurnalul “Ziua” (XII, nr. 3641/5 iunie 2006, pp. 4-5) aduce în “lumina reflectoarelor” partea nevăzută a aisbergului, care oricum se afla într-o derivă previzibilă datorită neajunsurilor financiare ce au redus sistemul universitar la nivel de funcţionare în stare de avarie, de vreme ce din fondurile de la buget abia se achită salariile cadrelor didactice. Membrii şi experţii din România ai Asociaţiei Europene a Cadrelor Didactice au relevat faptul că, în conformitate cu un studiu judicios realizat, multiplicarea necontrolată a universităţilor a dus la această situaţie a cărei asanare necesită soluţii radicale. Urmând sistemul Timberger, experţii AECD susţin că din 58 de universităţi de stat răspândite pe întreg cuprinsul ţării ar trebui să funcţioneze pe mai departe doar 18, în primul rând cele care existau înainte de 1989 şi apoi cele mai performante dintre instituţiile fondate în perioada postdecembristă. Aspectele înfiorătoare reliefate de ancheta lui Silviu Alupei, în pofida unor tuşe excesiv conturate, invită la reflecţie şi confirmă tarele unui sistem folosit adesea doar ca trambulină către viaţa publică sau ca şi cale sigură de acces către onorabilitatea la care aspiră multe dintre “personalităţile” locale. Faptul că foşti contabili de CAP sau normatori de prin uzinele patriei au ajuns astăzi profesori universitari care dăscălesc studenţimea, împărtăşindu-i din vasta lor “experienţă” didactică rezultată din compilarea unor cursuri universitare ale adevăraţilor magiştri, este urmarea atitudinii binevoitoare a comisiilor superioare de specialitate, care sub egida Ministerului Educaţiei erau chemate să discearnă între competenţă şi impostură. Cert este că nu se poate acţiona retroactiv, iar răul odată realizat nu poate fi corijat prin nedreptatea care li se pregăteşte tinerelor cadre didactice, adică majorităţii preparatorilor, asistenţilor şi lectorilor, acestor adevăraţi “pălmaşi” ai facultăţilor, care urmează să fie supuşi unor criterii de evaluare atât de rigide încât nici colegii din facultăţile umaniste de top din Europa Occidentală nu le-ar putea face faţă. Şi asta în condiţiile în care în sistem nu există bani pentru sprijinirea publicării lucrărilor de autor, nu se alocă un leu pentru deplasările la colocvii şi congrese ştiinţifice naţionale, că de cele internaţionale nici nu poate fi vorba, nu sunt fonduri pentru achiziţiile de carte de specialitate destinată bibliotecilor universitare. Trebuie admis că propunerea reevaluării pe posturi a profesorilor şi conferenţiarilor este din start sortită eşecului, ca şi utopia “denominării” profesorilor. Cele mai înalte poziţii didactice din ierarhia universitară au reprezentanţi numeroşi în Parlament şi aceştia rezonează la problemele confraţilor. Stabilirea, prin aportul determinant al parlamentarilor universitari, a unor salarii deosebit de generoase pentru profesori, în condiţiile în care preparatorul, asistentul şi lectorul, mulţi dintre aceştia aflaţi la început de drum, cu o familiei abia formată, au o retribuţie mizeră – ce nu depăşeşte 200 de dolari – şi duc o existenţă pauperă, creează discriminări menite să inducă artificial o fractură evidentă în sânul corpului didactic. Ar exista câteva soluţii care ar contribui măcar la ameliorarea situaţiei până când asanarea morală a sistemului universitar se va produce pe cale naturală şi concurenţială: interzicerea normelor didactice multiple, acordarea salariului de merit şi a gradaţiilor de merit exclusiv pe criterii de performanţă ştiinţifică, creşteri salariale alocate cadrelor didactice din partea inferioară şi mediană a ierarhiei universitare, acordarea de prelungire a activităţii după vârsta legală de pensionare doar pentru conducătorii de doctorat al căror prestigiu este recunoscut la nivel naţional şi pentru membrii şi membrii corespondenţi ai Academiei, criterii severe de evaluare a candidaţilor la posturile didactice (activitate consistentă de cercetare, publicaţii ştiinţifice în ţară şi în străinătate, în periodice şi edituri cu largă recunoaştere). Integrarea României în UE va impune adoptarea neîntârziată a unor soluţii care să ducă la reducerea deficitului de credibilitate din învăţământul universitar românesc şi nu sunt excluse măsurile radicale menite să diminueze numărul universităţilor, pe măsură ce baza de selecţie a studenţilor va continua să scadă, ca urmare a reculului demografic din ultimul deceniu şi jumătate (p. 1 şi p. 5).


Diplomaţia culturală: necesitatea infuziei de competenţă
de Cristian Luca, publicat în Cronica Română, Anul XIII, Serie nouă, Sâmbătă 10 iunie 2006.

Promovarea imaginii României prin cultură reprezintă una dintre îndatoririle prioritare ale consilierilor şi ataşaţilor culturali ce activează în cadrul majorităţii misiunilor diplomatice româneşti din străinătate. Această responsabilitate deloc de neglijat trebuie sa-şi redobândească importanţa binemeritată, în contextul dinamicii actuale a politicii externe a României, aducându-şi contribuţia, prin programe variate şi atent elaborate, la eforturile de integrare europeană. Atingerea acestui deziderat necesită însă o reevaluare a rolului consilierului/ataşatului cultural, în alegerea căruia trebuie să primeze criteriile competenţelor specifice bunei cunoaşteri a realităţilor istorice şi culturale ale statului în care este desemnat ca reprezentant al României şi capacităţile reale de acces direct la mediile academice “locale”. Nu neapărat un diplomat de carieră poate fi şi un vector cultural eficient, universul academic, ştiinţific şi artistic excedând, de cele mai multe ori, regulile sobre ale diplomaţiei. Chiar şi în capitalele în care rolul Institutelor Culturale româneşti din străinătate se suprapune în parte activităţii ataşatului cultural, fiind de dorit ca aceste instituţii sa colaboreze prin complementaritatea programelor de promovare culturală a României, funcţia de responsabilitate publică nu trebuie golită de conţinut prin reducerea la atribuţiuni strict protocolare. Într-o perioadă în care ministrul de externe, istoricul Mihai–Răzvan Ungureanu, s-a angajat să continue procesul de primenire a Ministerului de Externe nu îşi mai au, teoretic, rostul “rotirile de cadre” prin care diplomaţii aflaţi în stand by, în aşteptarea unui post potrivit aspiraţiilor lor, sunt desemnaţi ataşaţi culturali doar pentru a rămâne în sistemul reprezentanţelor din străinătate, evitând să revină în centrala MAE, care, în primul rând din raţiuni financiare, pare a fi devenit o “corvoadă” greu de suportat pentru corpul diplomatic şi consular românesc. Nu lipsesc, din păcate, nici cazurile în care o funcţie în cadrul diplomaţiei este considerată ca un premiu de consolare, o modalitate de a pune la adăpost de privirile indiscrete ale presei oameni care s-au “remarcat” cu doar câţiva ani în urmă prin gravele carenţe manifestate în gestionarea coordonării activităţii Institutelor Culturale româneşti din străinătate şi printr-o politică managerială exercitată de pe poziţii de forţă, ce a dus în cele din urmă la perpetuarea lipsei de comunicare cu unii dintre directorii amintitelor instituţii. Afirmaţiile de faţă îl vizează, după cum probabil se poate intui, pe Cătălin Ţârlea, fostul director al Direcţiei Culturale din MAE, un model de aroganţă năstăsiană dublat de o suficienţă pe măsură, care după schimbarea de ştafetă din diplomaţia românească s-a trezit promovat – oare pe baza căror criterii? – în postul călduţ de ataşat cultural al României la Stockholm. Personal, am amintiri de “neuitat” legate de acest personaj ce, din nefericire, ne reprezintă acum oficial, pe noi toţi, contribuabilii români, ca ataşat cultural în Suedia. În urmă cu câţiva ani, la Veneţia, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, unde mă aflam participând la un program de cercetare-perfecţionare în care se accede prin concurs, d-nul director Ţârlea, aflat în “inspecţie”, a fost însoţit de un (foarte) tânăr consilier personal al ministrului de externe (pe atunci d-nul Mircea Geoană); cei prezenţi, bursieri ai statului român, au fost îndeajuns “dăscăliţi” de înaltul responsabil ministerial. La insistenţele unei colege de-a noastre, care ridicase o problemă legitimă şi, în definitiv, de bun simţ, aceea a modului în care statul român urma să îşi valorifice investiţia pe care o făcuse prin acordarea burselor de formare şi specializare de care tocmai beneficiam, directorul Ţârlea, lăsând să se înţeleagă că incomoda discuţie pe această temă nu îşi avea rostul, a formulat o concluzie şocantă: “Dacă ştiaţi că statul (român) nu vă oferă nici o posibilitate de a valorifica experienţa acumulată în timpul bursei de la Veneţia, de ce aţi mai candidat la această bursă?”. Cinismul birocratic al raţionamentului, conform căruia implicarea îşi are rostul doar dacă ai avea de profitat în stil mare de pe urma acesteia, explică de ce în competiţia pentru funcţiile publice bine remunerate persoanele ce gândesc ca fostul director Ţârlea sunt primele care se grăbesc să îşi clameze “competenţele”. După “memorabila” şedinţă prezidată de fostul director Ţârlea, stăruie şi acum o întrebare căreia nu i-am găsit încă răspuns: oare ce sfaturi pertinente îi putea oferi ministrului Mircea Geoană tăcutul consilier în vârstă de aproximativ 22-23 de ani, încă nedeprins cu participarea la viaţa ştiinţifică şi la organizarea ei? Logic ar fi fost ca după constatările de rigoare MAE să promoveze – aceasta este treaba consilierilor – un acord cu Ministerul Educaţiei sau direct cu Consiliul Rectorilor Universităţilor, pentru definirea modalităţilor de “recuperare” în sistemul formativ-ştiinţific al ţării a celor ce, specializaţi “în afară” fiind şi cu “cărţile în regulă”, pot contribui la regenerarea cercetării universitare “dinăuntru”. Aud că un consilier la fel de tânăr şi tăcut precum cel la care m-am referit l-a însoţit recent pe d-nul Sorin Frunzăverde într-un periplu prin Italia, prilej de a oferi în direct o nouă mostră de “competenţă”, la fel de discretă, pe peluza Accademiei di Romania din Roma, cu prilejul unei întâlniri informale a politicianului democrat cu tinerii doctoranzi şi bursieri români. Ca şi mine cândva, aceştia au avut astfel confirmarea faptului că în România o carieră politico-instituţională de succes implică încă de la o vârstă fragedă asumarea cu frenezie a statutului de portaborse – adică purtător de serviete. Revenind la analiza succintă a responsabilităţilor ce revin “consilierilor” culturali ai oamenilor politici (ce altceva sunt miniştrii?) sau consilierilor culturali ai reprezentanţelor diplomatice – la noi este complet necunoscută figura consilierului sau ataşatului ştiinţific – nu putem să nu luăm act de faptul că, din păcate, profilul profesional al multora dintre aceştia este lamentabil. Şefi şi subşefi de instituţii care se ocupă din “interior” cu promovarea “imaginii” culturii româneşti în lume se referă constant, la aniversari, în rapoarte şi la televiziune, la marile progrese ale “diplomaţiei culturale”. Nu avem nimic împotriva bunelor intenţii; suntem însă categoric împotriva vorbelor în vânt. În “diplomaţia culturală” – şi ca atare şi în rândurile sale “operative”, nu doar în cele “decizionale” – ar fi benefică o infuzie de competenţă, prin care tinerii experimentaţi să fie promovaţi punctual, exclusiv pe baza criteriului relevanţei activităţii lor în direcţia colaborării cultural-ştiinţifice cu ţara cu care ar urma să întărească relaţiile propriei ţări, în care ar urma eventual să fie acreditaţi, spre a dinamiza raporturile bilaterale. Unul dintre primele obiective ale unor astfel de “diplomaţi culturali” ar fi să caute căile de valorificare în ţară a pregătirii complexe pe care mulţi tineri studioşi din România au acumulat-o în urma anilor de studii, cercetare şi specializare în statele Uniunii Europene. “Infuzia de competenţă” din sistemul “diplomaţiei culturale” nu poate avea alt scop decât întărirea competenţelor în sistemul cultural-ştiinţific al ţării.


Institutele de cultură: “Dublu standard” şi atac frontal!
de Cristian Luca, publicat în Cronica Română, Anul XIII, Serie nouă, Vineri 2 iunie 2006.

Recent, Institutul Cultural Român, prin vocea vicepreşedintelui Mircea Mihăieş, a prezentat presei rezultatele unei evaluări a Institutelor Culturale româneşti din străinătate, instituţii tutelate de ICR. Concluzia comisiei de evaluare, formată din membri ai Institutului Cultural Român şi ai Ministerului Român de Externe, este tranşant exprimată de dl. Mihăieş, care afirmă pe un ton inchizitorial că “directorii Institutelor Culturale din străinătate merg tot pe «programe mărunte, de cămin cultural»” (“Observator cultural”, VII, nr. 65 (322)/25-31 mai 2006). Sunt incriminate îndeosebi institutele de la Roma şi Veneţia, care, chipurile, ar fi conduse de persoane care nu au “experienţă în management cultural”. Dincolo de necunoscutele criteriilor pe temeiul cărora s-a realizat această pretins riguroasă evaluare a performanţelor Institutelor Culturale româneşti din străinătate, aşa-zisele deficienţe din activitatea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia s-ar datora – conform explicaţiei, pe cât de simpliste, pe atât de hotărâte, a d-lui Mihăieş – plasării în fruntea acestuia a unei persoane fără “experienţă în management cultural”. Această motivaţie, de altfel, pare a fi cheia politicii culturale pe care şi-o propune a o promova ICR. Cine nu are “experienţă în management cultural”, eventual cu vreo patalama de profil obţinută după un scurt curs de specializare sau în cadrul atât de generosului învăţământ privat autorizat şi acreditat, nu poate răspunde noilor exigenţe ale ICR. Conform acestei optici păguboase, directorul Institutului Român de Cultură de la Veneţia, istoricul clujean Ioan–Aurel Pop, cel mai tânăr membru corespondent al Secţiei de ştiinţe istorice a Academiei Române, este numai potrivit spre a fi pus la colţ de către competenţii evaluatori ai ICR. Moda devastatoare a suficienţei exprimată prin insistenta invocare a “managementului cultural”, argument trendy, care dă bine, oferind unor funcţionari de vocaţie sau eseiştilor de profesie posibilitatea nesperată de a accede la funcţii de responsabilitate fără să fi dat în vreun fel măsura competenţei lor, tinde să răstoarne definitiv ierarhia valorilor în cultura românească. La adăpostul mult trâmbiţatei competenţe în “management cultural”, înarmaţi cu atestate şi diplome de profil, oameni care o viaţă nu au reuşit să pună pe hârtie câteva idei coerente sunt promovaţi în funcţii importante în instituţiile culturale, poziţii din care privesc cu dispreţ şi aroganţă pe truditorii tăcuţi ai arhivelor şi bibliotecilor, pe dascălii şi cercetătorii oneşti care adesea au “produs” mai bine de un raft de bibliotecă de lucrări de autor şi au participat efectiv, ca reprezentanţi ai României, la numeroase colocvii şi congrese ştiinţifice. Or, chiar d-nul Mihăieş afirma, cu o francheţe pe care o împărtăşim în totalitate, că în societatea românească “oamenii cumpătaţi, corecţi, oneşti sunt priviţi cu un dispreţ suveran: nişte momâi, nişte neisprăviţi, nişte incapabili” (“România literară”, XXXVIII, nr. 41/19-25 octombrie 2005), în vreme ce, în opinia mea, noua funcţionărime din instituţiile culturale, oricând gata să îşi demonstreze – citându-l tot pe d-nul Mihăieş, dintr-un admirabil articol al D-sale privind actualitatea politică – “indiscutabilele competenţe (poleite, între timp, cu titluri şi diplome de participare la simpozioanele marilor universităţi occidentale [...])”(cf. “România literară”, XXXIX, nr. 21/26 mai 2006), devine acum, din păcate, la toate nivelurile instituţiilor publice, alternativa menită să eficientizeze promovarea culturală a României. Un istoric de marcă, un om onest şi cumpătat, care împleteşte cu succes activitatea ştiinţifică şi cea administrativă, reuşind să pună în practică la Institutul Român de Cultură de la Veneţia un program cultural coerent, ce valorifică şi componenta de cercetare şi publicistică ştiinţifică a instituţiei, este dintr-o dată taxat ca incompetent şi asemuit unui instructor de cămin cultural. Probabil că din postura de şefi ai Institutelor din străinătate, “managerii culturali” pe care d-nul Mihăieş îi vede drept cei mai potriviţi exponenţi ai politicii culturale a ICR, ar trebui să fie singurii îndreptăţiţi să preia conducerea instituţiilor româneşti din străinătate, desăvârşind astfel delegitimarea ştiinţifică a acestora. Aversiunea crescândă faţă de cercetarea ştiinţifică din circuitul Institutelor Culturale din străinătate este simptomatică şi apare pregnant reliefată în recenta (pseudo) evaluare a ICR. Evaluatorii “uită”, tocmai datorită faptului că nu cunosc sau ignoră cu bună ştiinţă istoria, faptul ca Accademia di România din Roma (fosta Scoală Română din Roma) şi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia au fost fondate în perioada interbelică nu ca firme de impresariat artistic sau ca simple galerii de arta ci, în primul rând, ca instituţii de cercetare ştiinţifică, promotoare ale colaborării academice şi, din această postură, implicit centre de difuziune a culturii româneşti în Italia. Faptul că cele două instituţii şi-au păstrat (măcar în parte) caracterul de centre formative şi de cercetare este de apreciat. Ar fi fost de dorit ca, în procesul de evaluare, ICR să aibă în vedere şi aceste aspecte care individualizează Institutele din Roma şi Veneţia în rândul Institutelor Culturale româneşti din străinătate. Bursele naţionale de cercetare şi formare postuniversitară “Vasile Pârvan” (Roma) şi “Nicolae Iorga” (Veneţia) şi periodicele ştiinţifice “Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, ajuns la vol. VIII/2006, şi “Quaderni della Casa Romena di Venezia”, acum la nr. 4/2006, prezente în fondurile bibliografice ale unor prestigioase biblioteci europene şi americane, nu sunt oare expresia unei politici culturale şi de cercetare ştiinţifică îndeajuns de vizibilă pentru a infirma infamanta caracterizare, realizată din vârful condeiului, de “program mărunt, de cămin cultural”? Ignorarea activităţii de valorificare publică a rezultatelor cercetării ştiinţifice desfăşurată în cadrul institutelor din Roma (unde s-a demarat în 2004 reapariţia prestigioasei şi de mult dispărutei “Ephemeris Daco-Romana”) şi Veneţia este o dovadă a reconfirmării prezenţei dublului standard aplicat de oficialităţi în raport cu ştiinţa şi cultura românească. Pe de o parte, discuţiile asupra necesităţii introducerii de standarde internaţionale severe în evaluarea academică din România converg către ideea aprecierii şi punctării prioritare a publicaţiilor din străinătate; pe de altă parte, avem activităţile ştiinţifice desfăşurate în cadrul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi al structurii ce continuă a se numi Accademia di Romania din Roma, activităţi ce se bucură de apreciere în mediile academice europene, care sunt trecute cu nonşalanţă cu vederea de ICR. Racordarea la standardele academice europene funcţionează, aşadar, cu contribuţia “managerilor” de la ICR, selectiv. Când se urmăreşte cu orice preţ minimalizarea activităţii unei instituţii, din motive care ne scapă, se recurge la argumentul lipsei de vizibilitate a programului de promovare culturala a României în străinătate. În cazul Institutului de la Veneţia, vocaţia de cercetare ştiinţifică ce a stat la baza fondării acestei instituţii este ignorată, rezultatele meritorii ale acesteia sunt trecute sub tăcere, totul fiind redus la pretinsa lipsă de impact a programelor ideate în plan “local”, de către actuala conducere a Institutului. Concluzia nu se lasă aşteptată: directivele sosite de la “centru” par a fi alternativa viabila la “programul mărunt, de cămin cultural” pe care îl înfierează d-nul Mihăieş. Mă limitez la a prezenta succint cum a decurs un astfel de program de “profunzime”, cu “impact deosebit”, pe care ICR l-a impus pe agenda mai multor Institute Culturale româneşti din străinătate. Am asistat în urmă cu câteva luni, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, la conferinţa publică, însoţită de audiţii de pe suport magnetic, a d-lui Fred Popovici, o expunere privitoare la – după spusele conferenţiarului – noile tehnici de compoziţie, având ca finalitate o melodicitate insolită, un amestec de sunete care numai clasice nu erau. Cu bizareriile prezentate auditorului veneţian, mut de uimire în faţa elucubraţiilor pe care trebuia să le suporte, poate că d-nul Popovici a reuşit să surprindă prin exotism, însă, în opinia mea, impactul cultural a fost zero. Aşadar, conferinţa d-lui Popovici, reluată cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună în aproape toate institutele culturale româneşti din străinătate, a fost, cel mult, un reuşit circuit turistic pentru autor. Ca să nu mai amintim de prezenţa de pomină, de anul trecut, a României la Bienala de la Veneţia, participare care s-a individualizat prin injuriile şi apetenţa pentru excesul de pornografie ale Nicoletei Esinescu, prezente la loc de frunte în programul oficial tipărit, şi prin dezolanta clădire goală a pavilionului românesc, totul “ambalat” în titulatura cool – fiindcă tot este un reputat anglist d-nul profesor Mihăieş – de artă contemporană de excelenţă, destinată probabil doar iniţiaţilor. Aceste două “programe”, venite de la “centru”, sunt cumva expresia acelei politici de impact cultural pe care o urmăreşte ICR? Se doreşte cumva ca la Institutul Român de Cultură de la Veneţia publicaţiile ştiinţifice, bursele de cercetare şi specializare, colocviile şi congresele de specialitate să fie înlocuite cu programele culturale “de cumetrie”? În anii ‘20 ai secolului trecut, Nicolae Iorga şi o serie de intelectuali români s-au mobilizat pentru a achiziţiona, printr-un parteneriat public–privat, cât mai multe locuinţe în Palatul Correr – sediul actual al Institutului Român de Cultură de la Veneţia – spre a da astfel viaţă unui proiect ce urmărea să asigure cercetătorilor români accesul direct la impresionantele arhive veneţiene, sursă nesecată de informaţii privitoare la istoria noastră. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de azi, pus la colţ de evaluatorii ICR, încearcă, şi în bună măsura reuşeşte cu succes, să continue activitatea ştiinţifică şi culturală la cel mai înalt nivel. Producţia ştiinţifică – periodice de specialitate, volume de documente, lucrări de autor, studii şi articole –, ca şi programele culturale variate şi bine articulate o dovedesc cu prisosinţă; este suficient să doreşti cu adevărat să evaluezi nepărtinitor aceste aspecte, astfel încât, din punctul meu de vedere, cu atât mai nedreaptă şi jignitoare rezultă clasificarea atribuită de vicepreşedintele ICR programelor Institutului de la Veneţia. Înainte de a “dărâma”, prin cuvinte grele şi evaluări discutabile, ar fi de dorit să se “ctitorească” şi în alte instituţii măcar o parte din ceea ce s-a realizat în mod durabil în ultimii şapte ani la Institutul românesc din oraşul lagunar.